Să te simplifici, să te rezumi, să te comunici pe înțelesul tuturor e ca și cum dintr-o delicioasă mâncare ai face un fast food. Care să le  potolească pofta de mâncare. Dar care nu lasă niciun post gust. Nici o dorință de revenire, de cunoaștere, de savurare.

Nu avem atât de mult timp ca să-l irosim cu conexiuni fast food și să nu ne marcăm prin colțuri grunțuroase de idei sau margini moi ale unor emoții ușor curgătoare.

Nu avem atât de multe măști în interior care să se combine între ele în armonie, vei observa cum vor crăpa și glumele nu vor mai gâdili obrajii celorlalți, nici măcar remarcile pipărate. Pentru că te obișnuiești cu piperul fast food și nu mai ai sensibilitate. Nu mai vreai să revii.

Istorie

Istoria au scris-o cum le-au dictat, cum au înțeles-o din umbrele din peșteră (a se citi teoria lui Platon).

Să fie istoria totalitatea de războaie, lupte și oameni care au condus oști? Nu cred.

Cel mai autentic istoria poate fi înțeleasă din arte, aceasta e teoria mea. Cum poți să înțelegi ideile care circulau într-un anumit secol decât urmărind metaforele imprimate în picturi, cărți, muzică, teatru? Umanitatea evoluează, chiar dacă se învârtește în jurul acelorași idei, dar le completează, se înțelege pe sine, devin mai accesibile unele informații și mai important, unele întrebări.

Omenirea nu are permisiunea să judece o etapă istorică după politicile și războaiele duse, fiindcă se găsește un schizofrenic care vrea să-și adauge popularitate numelui și anexează o Crimee, iar omenirii poate să i se incrimineze tot felul de teorii, scrise de altfel la comandă. Numai că adevăratele gânduri ale celor din Crimeea sau din Rusia, libere de politic, pot fi reflectate în arte. Ce se pictează acum în școlile de arte? Dar despre ce vorbesc adolescenții? Cum își educă mamele copiii? Bătrânii despre ce meditează în singurătate? Dar muzica? Ce muzică îi ia pe toți de suflet?

Nu avem dreptul moral să judecăm istoria lumii după scrieri politice, pentru că oamenii ale căror cod genetic îl purtăm au fost oameni cu griji zilnice, defecte și aspecte frumoase din care am învăța mult mai mult, iată de ce ar fi cazul să le urmărim comportamentele fixate în artă, ar fi mai corect, zic eu.

Sentimente, de intensitatea lor în cărți de istorie  nu se scrie, dar ce e omul fără de sentimente? Suflet? Un om cu suflet ar putea distruge, ar putea fi avar? Spiritualitate? Oare bisericile din cărți scriu despre spiritualitate?

Mai multe întrebări decât răspunsuri, pentru că asta e istoria pe care o avem, niște praf în ochi, lipsit de esență.

Îmi plac oamenii care stăpânesc cuvintele. Care nu le folosesc la întâmplare. Cuvintele care îmbrățișează sensuri. Cei mai iscusiți sunt cei care le împletesc în sarcasm. E greu să provoci râsul cuiva. Asta ar însemna să fii un ghicitor, să-l cuprinzi și înțelegi pe un om, să prevezi ce ar înțelege, care îi e limita de acceptare și să-l cucerești, el răspunzându-ți cu un zâmbet, mai valoros – cu un râs  zgomotos.

Oamenii care redau glume pe de rost ar fi buni actori sau oratori, cunosc cum să pună accentele, cum să folosească mimica, și mai important să aleagă gluma potrivită. Îi admir.

Dar mă minunez de cei care nu repetă glume, dar le improvizează pe ale lor. Mici pastiluțe, compuse din figuri de stil, fiindcă ce-i o glumă dacă nu o construcție simbolică, metaforică. Zic asta și am impresia că vă gândiți la oameni cu fularul la gât care „șustresc” cu limite de bun simț. Nu. Orice ce cuprinde și definește un aspect pipărat și adevărat al oamenilor, întâmplărilor, grijilor, neajunsurilor, bucuriilor și mai ales stereotipurilor, prin paradoxuri sau metafore o să mă cucerească.

Sunt îndrăgostită de femeile care știu să spună glume sau să facă remarci pipărate, sarcastice fără să jignească pe cineva. Femei, ale căror profunzime și capacitate de cuprindere a lucrurilor poți s-o înțelegi după glume.

Un bărbat cu simțul umorului va fi bărbatul meu  preferat. Cât de potrivit va construi bancurile, povestirile, remarcile, intervențiile îmi va comunica despre cât de compatibili suntem. Iar dacă vom dialoga prin asemenea „piper” asta va fi ceva mai mult decât un flirt.

Glumiți cu mine și lăsați-mă să vă fac să râdeți. Ne vom îndrăgi.

Eram în troleibuz.

4 bărbați, 2 tineri, 2 bătrâni, unii în fața altora, stăteau așezați. Eu eram alături, în picioare. Dar fiindcă îmi nimerise o piesă demult uitată în căști, îmi era lene să mă gândesc de ce nu s-ar ridica vreo unul.

A coborât unul din bărbații mai în vârstă. Celălalt mi-a zis să mă așez lângă el. După a insistat. A continuat să insiste. Cei doi tineri, rușinați, s-au ridicat. Acum îmi erau puse la dispoziție 3 scaune libere, fără să vreau. M-am așezat în fața bătrânelului. Și am început să discutăm, la insistența lui:

– Domnișoară, vă e rușine să stați lângă un pedagog?

– Dimpotrivă, mă simt onorată.

– Sunteți foarte frumoasă, câți flăcăi v-au urat anul ista?

(Eu zâmbesc).

– Prostul de mine, așa fată frumoasă, evident că mai mulți te-au urat.

– Puneți multe întrebări. (Zâmbesc)

– D-apăi ce să faci pe drum, închipuieți că ești pe drum din Chișinău spre Moscova, ce să faci dacă să nu pui întrebări, să discuți, să primește răspunsuri, să cunoști oameni.

– Poți să citești.

– Eeei, d-apăi trece viața pe alături așa.

– De acord.

– Să știi că eu sunt psiholog, îmi place să comunic cu oamenii. De unde-s bunicii tăi?

– Din Soroca, Cosăuți.

– Ehehee, și eu-s din Soroca. Am făcut toată viața psihologie și acum la 70 de ani mă uit la tine și la zâmbetul tău, și vreu să-ți spun că ai sufletul curat. Să alegi cu atenție cine o să-ți fie alături toată viața. Lasă să te cucerească, dar tu să nu te dai cu una, cu două. Dar dacă sărută bine, lasă să te sărute. Ești amu cu cineva, așa-i?

– Puneți întrebări provocatoare, dar răspundeți la întrebări provocatoare?

– Domnișoară, am 70 de ani, ce să mai fac dacă să nu răspund la orice fel de întrebări.

Stația Armenească, el trebuie să coboare.

– Eu cobor, îți urez dragoste, iar nouă sănătate și ține un măr de la moșul. Ai un suflet frumos, dar ești și drăcoasă.

––

O zi întreagă am zâmbit după acea discuție, iar luciditatea și simplețea cu care comunica bătrânul m-a convins încă o dată că ei există și că avem foarte multe de învățat de la ei.

Cineva care călătorește mult sau se încearcă în diferite țări, la diferite joburi, duce lipsa rădăcinilor sau ale unor relații construite, sedimentate, lucruri care coincid de cele mai multe ori, pentru că locurile ajung să fie oamenii. Dar noi, cei care suntem mai mult păsări sedentare ducem un surplus de rădăcini, un fel de rădăcini ca ale acelor copaci care și le scot prin asfalt și absolut indecent le lasă la vederea oamenilor.

Într-un oraș mic sau în orice oraș în care ajungi să cunoști un număr suficient de oameni, prinzi la început farmecul legăturilor dintre aceștia, dar nu trece mult timp, te atrag și pe tine precum un burete zeama de la cartofi care a dat în foc peste aragaz. E fierbinte, e dureros, e cu fluturi în stomac sau câteodată chiar grețos. Dar înțelegi sistemul și faci parte din el încet, încet.

Doar că la un moment, te prinzi că rețeaua de rădăcini iese la suprafață și minunăția de copac cu propriul sistem de viață nu mai e atât de misterios, nu mai ești intrigat să cunoști pe cineva. Pentru că ai dat un scroll pe Facebook, ai întrebat pe cineva din prieteni ce reprezintă celălalt sau cealălaltă, mai vezi cu cine tusește și clar, gata. Doar că astea-s etichetele, urâcioasele sau atrăgătoarele etichete pentru care dăm un ban sau niciodată nu ai vrea să le vezi în garderobă.

Și nici nu îmi mai dau seama de câte ori am făcut un efort să cunosc un om, părerea inițială despre care mi-a fost una proastă, iar după am luptat cu mine să-l redescopăr, să trag o ștersătură zdravănă cu partea gri și zgrunțuroasă a radierei peste etichetele aninate de mai devreme, ca eventual să stau cu ochii clar deschiși și sufletul luminos în fața acestuia. Și ne fakt că nu sunt reminiscențe: un pic de gelozie, pentru că mi s-a zis că nuș pe care l-a înșelat cu cel mai bun prieten, un pic de scepticism, că a lăsat vreo 10 joburi, ignoranță, pentru că nu prezintă prea mare interes în fața nușcui.

Cercul e vicios. E și mai greu să-l spargi. Dar farmecul e mai mare când anini singur etichete, fără să ți le împrumute cineva. Să fugi de etichete e imposibil, toți le punem, ne ușurează existența, dăm fiecăruia un rol, doar că fiecare își joacă rolul indiferent de etichetele pe care le punem și noi suntem cei care suferim dacă nu punem eticheta potrivită. Îți dai seama că un D&G poate să stea pe un Ionel, dar e piața centrală toată treaba asta.  Iar despre piața centrală, știm și noi ce gândim.

Îmi plac rădăcinile copacilor care sparg asfaltul, sunt îndrăznețe, clare, doar că mai mult îmi place să ghicesc și să-mi dau seama cum e rețeaua internă a copacului și pâ unde ajunge, unde i-s limitele.

                                            rădăcini de oraș

Cred că cuvintele viaţă şi dragoste sunt cele mai folosite în citatele de pe toate site-rile de citate din lume şi de pe facebook. Dar astea-s 2 mari mistere pe care le trăim continuu şi care ne apucă de suflet zilnic.

Acum 2 ani mi-am făcut un tatuaj „Carpe diem”. Trăieşte clipa. Trăieşte viaţa acum şi aici, bucură-te, zâmbeşte, nu ezita să te contectezi cu tot ce te înconjoară, atinge, iubeşte, încearcă, bucură-te. Şi asta lucrează. Asta îi dă vieţii mai multe gusturi decât câte condimente au indienii.

Câteodată te împiedici, e greu să fii empatic. E greu să lupţi cu barierele proprii, cu măştile sociale. Oboseşti, pentru că la început acesta e un lucru. Dar mai apoi, el lucrează pentru tine şi tu savurezi procesul.

Cel mai drag calificativ pe care îl pot da unui om e „soare”, un om soare e un om care mă umple pe dinăuntru cu lumină sufletească şi îmi dă forţe să întorc munţi, oameni frumoşi, oameni empatici, oameni adevăraţi. Eu ştiu că devin „soare” atunci când starea de carpe diem mă cuprinde în toate conexiunile pe care le fac. Şi atunci, sau acum, că acum tot trăiesc continuu revelaţiile carpe diem, când deschid dimineaţa fereastra şi simt mirosul de cafea, muzica dragă cum cântă, în cap îmi răsună: cât de frumoasă e viaţa. Trăiesc asta în fiecare zi şi descopăr cu sufletul şi inima lumea, pentru că invizibilul nu se vede cu ochii, dar cu inima.

Iar dragostea, dacă o laşi în viaţa ta, îţi ocupă tot timpul, o simţi ca şi vântul care-ţi vine în faţă mergând pe motocicletă sau valurile puternice care-ţi aruncă corpul la mal. Dragostea desenează şi conturează trăsăturile feţei, dă sens la tot ceea ce faci. O dragoste adevărată, din toată inima, nu lasă răni după ea, pentru că dragostea în sine e un leac, o soluţie şi un cadou mare de tot, dat nouă, ea-i ca şi universul, necontenită şi nu cere preţuri. Cineva spunea, că înainte de a învăţa să iubeşti, trebuie să înveţi să mergi pe zăpadă fără să laşi urme. Da, ea e gingaşă, trebuie tratată cu freamăt de suflet, şi nu bruscată cu moralităţi, condiţii şi prejudecăţi.

Şi la urmă, las o sugestie de film, recent vizionat, pe care l-am trăit, nu privit: „Дом Солнца”

A fost concert, ecoul lui şi acum mai e viu.

Noi cu trupa VERIGA am fost în Bulgaria la festivalul Kavarna Rock, un festival cu tradiţii şi prezenţe fabuloase în alţi ani de genul Rammstein, Scorpions, Europe, Deep Purple şi toţi zeii vii de pe Olimpul rock-ului de pe acum.

Republica Moldova a avut onoarea, pe bune onoarea să fie prima dată reprezentată la acest festival şi noi respectiv am avut responsabilitatea şi satisfacţia enormă de a duce împreună cu steagul ţării o muzică nouă, necunoscută, poate undeva un simbol al ceea ce se întâmplă pe tărâmul muzicii rock pe aici.

Cineva va spune că prea mult patos am băgat în postările şi povestirile noastre, dar oameni dragi, atunci când trupa a strigat Moldova intrând pe scenă, toată lumea din afara stadionului s-a adunat ca furnicile în muşuroi în faţa scenei, iar eu fiind în masa de oameni am simţit interesul şi energia pe care au dăruit-o de la început până la sfârşit trupei.

A fost un festival de muzică rock, mai mult metal, cei care ascultă VERIGA îşi dau seama că nu e tocmai acesta stilul care ne reprezintă şi nu am fost huiduiţi pentru asta, dimpotrivă, până şi interpreţii din trupele cu acel specific ne-au mulţumit că am venit cu ceva nou, diferit şi cu suflet. Ne-au cunoscut şi ascultat cu interes.

Dar să nu credeţi că noi nu am învăţat. Am învăţat şi conştientizat multe. Într-o idee asta ar fi lipsa unei industrii de muzică rock acasă şi văleu cât de dezvoltată e cea de după hotarele ţării. Doar din simpla idee că oamenii trăiesc din asta şi nu sunt nevoiţi să aibă un job pe lângă asta a fost clar că e viaţă în acest domeniu şi se lucrează la greu, dar şi se răsplăteşte pe potrivă.

Show-rile marilor ca Europe sau Pretty Maids au lăsat ecouri pe stadionul din orăşelul Kavarna târziu peste miezul nopţii cât şi nenumărate video-uri în telefoanele fanilor. 

S-a copt un puternic îndemn faţă de trupele autohtone care dintr-un motiv sau altul îşi sapă gropile unii altora. E greşit. E totalmente greşit ceea ce se întâmplă aici. Lumea e atât de mare, încât locul fiecăruia sub soare şi în concerte îşi are locul. Am fost egali cu oameni peste 50 ani care fac muzică de o viaţă, care ne-au încurajat şi ne-au zis că facem treabă bună, stăteam în backstage fără frunţi încruntate, dar cu un sentimente frăţesc şi cu toţii ne întâlneam cu bravo şi felicitări după ce ieşeam de pe scenă. Muzica a vorbit pentru sine şi şi-a croit drum spre parţile rezervate ale inimilor ascultătorilor. Conexiuni.

Acum ştim şi mai mult ce ne dorim şi ne-am dori ca cei de acasă să îndrepte spatele şi să facă cu demnitate ceea ce fac şi să fie sigur că şanse sunt, atâta timp cât se munceşte şi se depunde suflet în muncă. Iar VERIGA va pleca şi mereu se va întoarce, după cum a promis.

Nimic nu vine din nimic, nimic nu se duce nicăieri, ne spunea d-na Gutium, profesoara de chimie din colegiu.

O formulă actuală pentru cei care iau decizii să se lanseze în ceva. În exemplul meu, show-rile care te fac звезда într-o clipită. E bine că a apărut „Moldova are Talent”, e bine că se descoperă oameni deosebiți de pe aici. Dar ce fac oamenii după ce sunt descoperiți? Sunt gata oamenii să fie descoperiți?

No really, pe mine mă doare sufletul numai când mă gândesc la toată gălăgia pe care o stârnește nu în țară, dar în capul său, omul-talent. Întrebările pe care și le pune, propunerile pe care nu le poate gândi până la urmă, pentru că are contractul care-l leagă de show-ul-mamă și agenții super instruiți, care vânează talente, ca ulterior să le „comercializeze”, și-s tare credibili, și grijulii pațanii. Și nu e rea treaba cu comercializatul, că nu poți să faci muzică cu tot dragul dacă n-ai bani, doar că oamenii-talente nu știu că merg la asta și pe urmă își mușcă coatele, se uită la contractul de pe polocikă, răsuflă din greu, ies pe scenă și dau din popocikă.

Cât despre oameni, public sau presă. Ei îndrăgesc și se minunează de tot ceea ce e nou, strălucitor și descoperit dintr-o întâmplare. Oamenii se iubesc în poziția de exploratori, mai ales dacă descoperirea are o istorioară care cucerește (de genul: a trăit o viață întreagă într-un sat și nu a știut nimeni de talentul său, și într-o clipă, dintr-o întâmplare a mers la show, și вот оно – чудо). Istoriile astea au mers și au curs începând cu Cenușăreasa și terminând cu Adele, toți PRșicicii și producătorii le iubesc, dar cât de rar ele constituie o realitate.

În mica mea experință de PR în acest domeniu, am înțeles că e cel mai dificil să lucrezi cu asemenea talente, dacă bineînțeles vreai să le păstrezi identitatea și să-i maturizezi, și crești frumos. Dacă nu, atunci, diamantul nu-l șlefuiești, dar îl aduci la condiția unei paiete, care reflectă lumina și e mai ușor de observat prin cluburi sau pe youtube. Îl legi cu un contract și treabă n-ai cu echilibrul lui psihologic, sau împlinirea de sine.

În concluzie, dacă mesajul meu ajunge la oamenii-talente: măi, băieți și fete, fiți atenți, întrebați, luați-vă timp să gândiți, mergeți la un jurist înainte să semnați un contract, căutați oameni de încredere din domeniu, care, credeți-mă or să vă explice care-i situația reală pe piață și în sufletele oamenilor. Pentru că s-ar putea pentru vreun termen de 10 ani să fiți legați cu un contract cu vreo 5-6 zerouri americane sau europene în garanție.  Iar părinții care-și duc copiii la asemenea show-ri, aveți grijă de ei și de psihicul lor.

Ascultați-o pe Valeria Stoica, sper să uite cât mai curând lumea de ea și ea să nu se grăbească se semneze, decidă și facă ceva.

Pe mine la facultate mă învaţă că nu trebuie să prezinţi un lucru fără a lua în consideraţie contextul lui, c-apoi riști să induci în eroare.  Ca și cum ai spune că Moldova e ceamai crutaia țară din lume, dar a-i uita de situația politică și economică, raportând doar la senzațiile empirice pe care ți le-o insuflat din copilărie, care când erai mic îți cauzau sentimentul că ea e unica țară din lume.

Apăi, așa s-o primit că la un moment eu mi-am dat seama că nici omul nu trebuie să-l rupi din contextul lui, chiar și de cel care te poartă empiric în jurul lui.

Eu am o noțiune pentru oameni, sau pentru individualitatea acestora. Că fiecare din ei, sau din noi, are o atmosferă în jurul lui. Poate e un soi de energie, poate e ceva mai simplu și mai ușor de demonstrat, dar e cert că este ceva. El, omul, prin prezența lui îți provoacă anumite sentimente, unul te face să zbori din gând în gând fără să-i permiți să vorbească, altul îți amintește de parte ata spirituală și te face să devii la un moment dat foarte profund și să vorbești, iarăși, despre lucruri despre care nu te-ai fi încumetat să le discuți cu altcineva. Atmosfera din jurul unui om îl face să aibă o imagine în capul nostru și atunci când ești singur și te pălește un soi de emoție, sau îți vin niște gânduri, parcă ai purta cu el o discuție și deodată ți se face dor.

Cel mai fain sentiment îl ai de la atmosfera oamenilor care te lasă să te dezgolești în fața lor, ca în fața unor preoți carete împartășă. Eu n-am avut o împărtășanie acătării, adică așa încât să-i povestesc tot, poate doar cu excepția unui psiholog, care m-a cucerit cu căldura și capacitatea de înțelegere a ceea ce vorbesc și înțelepciunea cu care privea în ansamblu situația. O asemenea senzație mi-a provocat un personaj din „Frații Karamazoff”, preotul bătrân, care era crezut o întruchipare sau un sol al lui Dumnezeu. Un om cu o atmosferă absolut lipitoare, de care vroiau să se apropie mulți.

Sunt oameni care tac și tot au o atmosferă cuceritoare (vorbesc de senzațiile mele).Când îi vezi, vreai să stai lângă ei și să taci și să te bucuri că împărțiți același aer. E-un soi de atracție? Maybe.

Atmosfera oamenilor e ceea ce au ei natural și asta le marchează viața, asta-i face fii regi, fie supuși.

Atunci când cunoști un om, e bine să ții cont de atmosfera lui, necătând la capacitatea lui de a verbaliza și de a vorbi despre sine.

There are things known and things unknown and in between are the doors.
Jim Morrison

Trăiesc cu muzica de vreo jumătate de an într-o strânsă relație. Dacă până acum nu puteam să deslușesc un intrument de altul din tot „compotul”, acum îmi dau seama cum sună relativ bine o chitară bass și care este diferența dintre un efect sau altul la chitara electrică.  Toate acestea datorită unui „compot” de oameni cu care deja trăiesc.

Eu sunt Daniela și sunt PR managerul trupei Veriga, așa m-am trezit într-o dimineață (până acum mă trezesc, dar tot am impresia că trăiesc un vis, la cât de frumos e totul).  Calificativul de PR manager e o oficialitate, care ajută oamenii să înțeleagă că eu nu-s chitaristă, clapistă, toboșar sau alt element al unei trupe. Eu stau în spate și asta mă dă peste cap de plăcere și satisfacție. Eu sunt  cap, ei sunt inimă. Noi suntem un organism, care vrea să crească, care se hrănește la moment cu paste, sardina, maioneză și ketchup.

Așa cum fiecare din noi crește, eu am hotărât să cunosc analele muzicii din unghiul care mie mi-e interesant. Eu am început să citesc, să privesc, să oberv, să urmăresc cine și ce mănâncă. Foarte gustos și excentric mi-o părut meniul The Doors. Un fel de bucătărie chinezească, în care fiecare element poate fi savurat, dar în ansamblu ele se adună într-un tot întreg; în care nu există produs care acoperă gusturile (ca în bucătăria americană). Doors sunt filosofie, sunt lucruri pe care dacă nu le accepți, lasă-le să treacă pe lângă tine, pentru că s-ar putea să vreai să te întorci după ele vreodată. Doors sunt o Verigă din Corola de Minuni a Lumii.

Muzica te absoarbe, probabil despre așa senzații nu trebuie să citești, pentru a le cunoaște trebuie să le simți, trebuie să te lași pe spate, să închizi ochii și să asculți, ca mai apoi să auzi – magia. Te ia de pe la josul burții, se ridică în sus, sus, sus și ajunge la creier, atunci deschizi ochii și..Nirvana. Totul devine clar, armonios, luminos și plin de energie. Senzația asta nu o trăiești mereu, dar o urmărești după ce te prinde și cauți muzică în tot.

Le sunt recunoscătoare elementelor Verigii că îmi pot trezi energia după care alerg ca o drogată. Vă îndemn să îndrăgiți muzica, ca să vă îndrăgească și ea pe voi. Cunoașteți și vi se vor deschide ușile.