Sănătate

Măi, că tare minunat mecanism mai e şi omul, nu zic de partea spirituală, pentru că mi-ar lua mult să abordez, eu fac ochi mari gândindu-mă doar la capacităţile organismului omenesc. E un farmec aparte în logica construcţie a sa, aşa de parcă fiecare fir de păr nu e făcut la întâmplare, pentru că dacă ai sta şi ai analiza ai înţelege că într-un anumit moment mai mult sau mai puţin semnificativ („fenomenul aripii de fluture”) acel fir de păr ar fi responsabil de cutare sau cutare stare. Zicea Shopenhauer că fericirea începe de la sănătatea corpului în care te afli, pentru că, domn’lor,  o simplă migrenă face să răsară umbre dispoziţionale şi eliminarea unei boli aduce lumina în gânduri şi senzaţii. Eu realmente vă doresc să fiţi sănătoşi, nu în sensul în care suntem obişnuiţi să preluăm mesajele bunicilor/părinţilor, ci în sensul pe care fiecare şi-l caută şi găseşte.

„O să-mi fac două găuri în cap şi am să văd lumea prin ele”

Fiecare dintre noi are două găuri în cap, prin care vede lumea, ochii. Ochii mei au hotărât, atunci când începusem să cresc, că nu vor să vadă lumea în toată amploarea, în tot conturul şi în toată culoarea. Ochii mei sunt miopi. Şi dat fiind faptul că am o crezut de bună cuviinţă să le dau peste cap dorinţa utopică, îmi asum responsabilitatea că voi vedea lumea aşa cum este. Eu vreau să cred că ochii mei s-au înşelat prin hotărârea lor. Eu vreau să văd verdele verde până în margini de frunze, eu vreau să văd lacul lac până la margini de orizont, eu vreau să văd cerul cer până la un infinit albastru. Eu vreau ca ochii mei „noi” să vadă binele, nu vă las să mă contraziceţi şi nici să mă „treziţi” din jisuri, eu doar vreau ca ochii mei să fie pe-un val cu mine şi să vedem ceea ce vreau eu.

Eu le redau ochilor mei capacitatea de-a vedea, eu am să te văd, lume.

Generaţii

Generaţia de astăzi, mai exact, generaţia chişinăuiană de astăzi se împarte în 3 tabere: paţanaşi a la Cikani, barbie/barbi a la Barbarella şi ciuvaşi a la Volosatâi. Am să ignor capitolul: din care aluat fac parte eu, dar ţin să pledez cu un Like pentru ciuvaşii a la Volosatâi. Mi s-ar spune evidement că se fac like-uiţi prin nonconformismul şi felul de-a fi lor specific,  nu neg,  doar că o durere-n cot s-ar ivi cu aşa afirmaţie. Oamenii ăştia sunt. Atât. Ei nu cer like-uri, ei nu cer nici măcar acceptare, ei nici măcar nu cer, sunt oameni care se fac fericiţi pe ei înşişi, oameni care freacă creierul şi fac să iasă fum, iar fumul, ajunge şi el a fi simţit nu de către toţi. Şi dacă celelalte „feluri de aluat” îşi impun paniatiile şi le evidenţiază cu şi prin forţă „de convingere” (fizică, corporală, veşmântală, bla, bla, bla) ăştia, cu frecatu’ creieral la activ, au păreri cu argumentări psihofilosoficoliterarobiologicochimicefizice..tice din care creşti într-o oră cât alţii cresc într-un an.

Şi dacă sus numiţii CikaBarba se delimitează net printr-o comunitate restrânsă cu valori şi concepţii similare, ceilalţi poate nici nu bănuiesc despre apartenenţa la cutare grup, nu se întreabă şi nici nu pun problema. Aşa că rămâne la discreţia fiecăruia să-şi ocup timpul cu o cunoaştere proprie care-l va face ulterior să păşească spre, sau Spre, sau SPRE cutare cerc din generaţia de astăzi 🙂

cuvinte

De ceva timp am impresia că am intrat în dietă lingvistică care se manifestă prin lipsa de cuvinte, nu, nu de cuvinte în general ci de cuvinte care ar transmite intensitatea astfel încât să se simtă în fracţiuni ce vreau să redau. Aşa parcă s-a cam epuizat valoarea superlativelor, dimpotrivă, parcă ar fi invers proporţionale în pronunţarea lor. Minunat, fantastic, neimaginabil, uimitor…eu pledez pentru frumos, cald, bun, atât.

Spunea cineva că „te iubesc” ajunge, într-un moment, în relaţii să-şi piardă din intensitate. Păi, îşi pierde, dar din momentul în care vine a fi însoţit cu o mulţime de grade de comparaţie (foarte mult, la infinit de mult, neimaginabil…). Inconştient, auzind aceste „infinituri teiubesc” văd un soare, uitându-mă la care, iniţial am şoc vizual ca ulterior să mă adaptez şi să-şi piardă din putere. Te iubesc, e singur un soare, un soare ascuns, care nu sare în ochi, care-i ruşinos, care-i complex, care-i frumos. Eu spun te iubesc rar, eu spun rar nu că-s zgârcită, eu spun atunci când îmi vine şi când îmi vine îşi croieşte drum printre corzile vocale cu mare emoţie şi tremurici, aşa de parcă mi-ar ieşi toată fiinţa goală în faţa Acelui şi s-ar dărui.

Iubesc, asta-i frumos.

%d blogeri au apreciat asta: