FIB – fericirea internă brută

Ce este fericirea?

Fericirea e atunci când e bine, o stare de bine.

Starea de bine, staţi să ghicesc, nu e generată neapărat de emoţii, mai ales de cele negative ci de-o forţă interioară care generază beatitudine şi armonie, creând lumină în jur.

Marea greşeală e de a confunda fericirea cu emoţiile, ceea ce se întâmplă frecvent.

În căutarea emoţiilor pozitive, generatoare de bine efemer, se merge prin toată viaţa. Se obţin studii, se tinde spre-un job, se caută iubire, se merge într-un club, se gustă din delicii, se desfătează din plăceri. Plăceri, aici vroiam să ajung.

Problema cea mai mare a plăcerii e propriu-zis natura sa nesăturată. Astfel,  pentru a simţi bucuria plăcerii trebuie să fii mereu într-o căutare de stimuli externi, din ce în ce mai puternici, din ce în ce mai diferiţi, din ce în ce mai mulţi. Ca până la urmă să se soldeze cu foame.

Pe lângă plăceri sau emoţii pozitive, factorii externi oferă minţii şi emoţii negative, aşa precum: ura, gelozia, invidia, aroganţa, lăcomia etc. Care se răsfrâng atât asupra stării de bine interioare cât şi asupra celor din jur. Dar se ştie cu siguranţă, că nici aceste emoţii negative nu durează veşnic, până la urmă sunt schimbate de cele de mai sus.

Acest mecanism de rânduire a emoţiilor, lucrează în minte în felul următor:  ca o oglindă, reflectând stimulii din exterior(motivele emoţiilor) spre conştiinţă, conştiinţa reproduce emoţia, generând diferite stări. Modificându-se imaginea reflectată de oglindă se schimbă şi starea.

Perioada cea mai împânzită de fluxuri emoţionale rămâne a fi adolescenţa, atunci când un eşec la primul sărut e sfârşitul lumii, iar mâna care te trage înapoi e învierea lui Iisus Hristos.  Asta se explică prin necunoaşterea de sine, neexperientarea sinelui şi bineînţeles, hormonii.

Eu văd fericirea ca pe-o stare de bine continuă, independentă da factorii externi (cel puţin negativi), dar dependentă de cei interni. Deci, oglinda care reflecta anterior emoţiile din exterior se adânceşte în interior, obţine ceea ce se numeşte echilibru emoţional sau înflorire.

Dar e posibil acest echilibru emoţional?

E posibil, tot efortul constă în dorinţa şi pornirea înţeleaptă de redirecţionare a oglinzii către şi în sine. Aceasta fiind alimentată ulterior de meditaţie, de continuu lucru asupra părerilor, stărilor, calităţilor, a tot ceea ce constituie conştiinţa.

Căci atunci fiecare oportunitate de-a simţi ceva negativ se va ciocni de bariera gândită şi echilibrată din interior, sau mai bine zis de-o armată albă pregătită.

Pentru a vedea predispoziţia naturii umane către aceste cufundări în lumină, mi-am luat un simplu exemplu: nici un om nu se trezeşte dimineaţa spunându-şi ”eu azi am de gând să fiu nefericit” ba, vă daţi bine seama cum e.

Răsăriţi-Vă şi înfloriţi.

 

Anunțuri

Înţeleptul de barman

Un om înţelept e la fel ca un interpret de jazz, are nevoie de câteva note schiţate pe foaie, în calitate de sprijin, în rest improvizează aşa cum simte şi ştie.

Un om înţelept, având drept sprijin lista cu sarcinile sale de lucru, va şti să le manevreze aşa încât să iasă o eficienţă maximă. Se iese din tipare pentru a spăla de 2 ori podeaua urinată de-un bolnav cu cancer la rinichi,  se iese din tipare pentru a explica unui copil teorema lui pitagora pentru că are o afecţiune de auz, se iese din tipare pentru a observa ceea ce nu se vede dar e important.

De fapt, regulile sunt asigurările contra catastrofelor sau greşelilor. Dacă mi-e frică să nu ţipe la mine şefu’, nu mişc imprimanta, cablurile căreia stau lângă fereastră şi pot fi ciugulite de-o pasăre, provocând incendiu, pentru că nu intră în   obligaţiile mele. Dacă nu se poate să vorbesc cu clienţii hotelului, nu vorbesc cu bărbatul disperat cu funia şi săpunul în braţe care merge spre odaia sa, nu vorbesc pentru că nu se poate.

Astfel, regulile sunt cele care deseori provoacă catastrofele.

Nu vreau să fie interpretată absoluta inutilitate a regulilor, pentru că, după cum am mai spus mai sus, ele constituie doar acele câteva note de pe foaie ca un sprijin. Spaţiul din jurul lor, interpretarea, aranjarea şi manipularea lor devine preocuparea factorului uman, cel care conferă oricărei acţiuni, suflet, răspundere şi responsabilitate.

Şi aici, îmi vine în minte renumita imagine a barmanului care poate şi ştie să asculte nefericiţii, să le toarne ceea ce crede el că ajută, asumându-şi uşurarea sufletească a clientului prin riscul său.

 

Prima mea experienţă fotografică

Vreau să vorbesc despre experienţa mea fotografică.

Atunci când am luat în mână pentru prima dată un aparat de fotografiat, l-am luat pe Kodak-ul familiei (nimic mai mult decât un echivalent al unui digital simplu de pe acum, doar cu peliculă). Noroc de butonul roşu, care nici nu m-a lăsat să mă gândesc la ce se foloseşte, s-a lăsat apăsat. Iar eu l-am lăsat apăsat în faţa unui copac. De ce? Aceasta rămâne una din cele mai complicate întrebări pe care mi le-am pus vreodată în spatele urechilor.

Natura e cel mai genial sistem, care a existat vreodată. Compatibil până la ioni, sensibil până la munţi. Chiar dacă e dotată cu foarte multe piese, cei care fac tabloul armonios şi profund sunt copacii. Am o imensă consideraţie faţă de complexitatea ce-o poartă atât ca mesaj filosofic cât şi ca aspect, funcţionalitate.

Copac – oxigen, foc, hrană, îngrăşăminte, umbră, artă. Omenirea, fără să vrea se învârteşte în jurul copacilor.

Fără să-şi pună prea multe întrebări, pictorul merge să se regăsească în păduri, copilul se caţără pe crengile copacului ca pe genunchii siguri ai bunicului, iubiţii se ascund în umbrele copacilor, mamele îşi reazemă frunţile încreţite de scoarţa la fel de încreţită a copacului iar  liniştea e cea fără de griji sub coroana sa.

Nu în zadar copacul e cel care are rădăcini, trunchi şi coroană. Pentru că vine din pământ, creşte în aer şi tinde spre soare. De aici şi proiecţia omului în copac. Pentru că rădăcina omului e subconştientul, trunchiul-conştientul iar coroana-sfera spirituală.  Crescând, copacul se măreşte pe toate 3 dimensiuni, cea mai încăpătoare şi bine conturată, fiind însă, coroana. Probabil aici şi răsare mesajul-sfat filosofic al copacului către om.

Păstrez cu mare ataşament prima mea fotografie, nu din sentimentalism şi nici din mare spirit de colecţionar ci  doar din dragostea pe care mi-o provoacă, căci e prima sa/mea contemplare.

(Aceasta e cea mai minunată imagine cu cel mai genial mesaj, autorul căreia nu sunt)

Morile de vânt şi stilul

”Style c’est l’homme meme” – ţipă, disperat, Buffon, în manualele de română dintr-a 12-a.

Stilul ţipă disperat în oameni, dar nu e luat în seamă.

Ce e stilul?

Eu l-aş echivala cu individualitatea, aşa brută, sinceră, necamuflată, cum e. Individualitatea, la rândul său, aş bifurca-o în: suflet şi comportament.

Suflet – pentru că presupune cartea omului (ideile)

Comportament – pentru că reprezintă coperta (forma)

Şi atunci, atâta timp cât sinceritatea predomină între astea două, stilul apare necondiţionat, evident, frumos, natural şi puternic.

Iar dacă coperta se vrea din anumite motive diferită de carte, se denaturează orice tendinţă de stil şi apare snobismul, artificialitatea, excesul, prostia.

Oamenii care pretind la coperta altora, o fac din anumite motive. Cel mai frecvent ar fi tendinţa de cucerire, de pătrundere în lumea cutăruia, de ”spargere” a barierelor şi de respirare în unison.

Eu învinuiesc cu mare vervă încercările disperate de felul ăsta, pentru că: 1. lupţi cu morile de vânt şi nu le mai prinzi, 2. pe măsura apropierii şi pătrunderii, se pierde din individualitate, neîncrederea în sine creşte, 3. se pierde din emoţia admiraţiei stilului celuilalt, pentru că tablourile se privesc de la 50 cm pentru a fi savurate, 4. devine ridicol.

Atunci, însă, când individualitatea îşi conturează culorile proprii, se valorifică şi construieşte, devine interesant omul. Devine provocator pentru a fi cunoscut şi se vrea alături de unul altul.

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat asta: