Dependenţa.

Atunci când doi arici se apropie atât de tare, încât le intră acele unul altuia în interior, iar după despărţire revin şi revin din nou în înghimparea lor, dragostea ia moarte. Pentru că astea-s legile naturii, pentru că penetrarea până la luare de fiinţă nu este sănătoasă.

Care este cel mai des motiv pentru destrămarea relaţiilor? Distanţa? Nu. Rutina? Nu. Diferenţa dintre caractere? Nu.

Dependenţa.

Ca şi orice obişnuinţă vicioasă, dragostea dacă nu e utilizată rezonabil, devine periculoasă. Se începe cu dorinţa zilnică de prezenţă şi se termină cu stoarcerea din secundă în secundă.

În această bi-alterare  se ştirbeşte şi macină nu doar legătura dintre cei doi, dar se şi mai pierde din personalitatea fiecăruia, care nu este hrănită cu noi experienţe, cu noi oameni, cu noi cunoştinţe. Care nu are, elementar, spaţiu propriu.  Iar evadarea unuia în altul devine rutină utopică. Pentru că o relaţie la capitolul menţinere şi dezvoltare, ajunge a se echivala cu un om. La fel de însetată de cunoaştere, la fel de activă ca sentimente şi în mod ideal, la fel de înţeleaptă ca gândire.

Conchiderea mea e următoarea: a oferi spaţiu propriu celuilalt şi sie, a inhiba gelozia şi dependenţa, nemaivorbind de posesivitate, a favoriza încrederea. În momentele de mare tulburare negativă interioară – a gândi la celălalt ca şi cum a gândi la mama, cuprinzând cu mintea doar cele mai plăcute ataşamente provocate vreodată.  Şi inima. Inima să trăiască aşa cum simte ea, fără prejudecăţi, fără frică de-a pierde, fără ”prea mult”, doar în Armonia şi Sălbăticia ei.

Cunoaşte şi împarte

Spre apus, atingând orizontul

Dacă mă uitam acum 50 ani la toată populaţia ţărilor dezvoltate şi  o repartizam pe vârste într-o figură, era sigur o piramidă, cu tineri la bază şi bătrâni la vârf. Acum însă, figura n-ar fi alta decât un dreptunghi, ceea ce înseamnă că fiecărui copil sau tânăr îi revine un bătrân.

Bineînţeles că din punct de vedere demografic şi  economic ar trebui să-mi pun mâinile în cap, dar n-o fac.

În USA au făcut mai multe analize, experimente, unde au fost supuşi  oameni din cele 3 categorii de vârste. Le-au prezentat un slide show, în care erau imagini, care exprimau frica, bucuria, răsăritul şi apusul soarelui, copii mutilaţi ş.a Imaginile cu expresie pozitivă au fost memorizate de către bătrâni, mai puţin cele cu tentă negativă, ceea ce se contrapune cu rezultatul tinerilor, care au dat mai mare importanţă emoţiilor negative.

Bineînţeles, asta reiese şi din spiritul de autoconservare, valabil celor tineri, pentru că au ce pierde . Pe când bătrânii, care văd orizontul vieţii foarte aproape, nu fac altceva decât să se lase scăldaţi în lumina apusului, necătând la pietrele care le taie tălpile.

Bătrâneţea nu e trista etapă predecesoare Trecerii în etern, nici măcar nu e etapa durerilor şi dezamăgirilor, dimpotrivă. E nivelul cel mai înalt din SuperMario, cu multe bonusuri, învăţăminte şi  împliniri. Nimeni altcineva decât un bătrân nu o să înţeleagă carpe diem ca şi clipa trăită cu toată dăruirea şi din toată putearea. Nimeni altcineva n-o să treacă cu privirea micile bucurii naturale, zilnice şi fără de mare atractivitate. Nimeni altcineva nu va fi mai plin şi mai înţelept.

Şi, cu siguranţă, nimeni altcineva nu va şti să  trăiască în filmul său, visând, decât un bătrân.

Am şi un experiment aici. Iau un caiet de limba română sau oricare altul în care s-au păstrat propriile creaţii de ceva timp. Citesc. Observ. Mă încreţesc. Mi-e ciudă. Corect, am crescut, am depăşit ideile, sunt mai ceva acum şi ştiu că voi fi mai ceva în viitor. Dar în limita cărui viitor? Eu zic 1 pe x cu limita ce tinde spre bătrâneţe.

%d blogeri au apreciat asta: