20 km

Aţi crescut. Sunteţi responsabili de ceea ce vi se întâmplă. Construiţi cronologia voastră, chiar şi pe Facebook.

Când eram mici, 20 ani ni se părea răspunsul perfect la întrebarea din anchetă” La ce vârstă te vei maturiza?”,  20 de ani era realitatea unei independenţe şi a unei libertăţi frumoase, 20 de ani era diferit de ceea ce-i acum.

Când eram mică citeam o sumedenie de romane de dragoste, părinţii nu-mi interziceau nici un fel de carţi. Citind, sorţile eroinelor şi a eroilor din cărţi mi se păreau prea reale, încât luau conotaţie ireală. Mi se părea absurd să greşeşti şi să nu vezi că greşeşti, imposibil să înşeli cu o conştiinţă lucidă, ireal să mergi peste tine pentru nişte valori nu mai ştiu de care. Eu treceam prin eroi, dar totodată îi mai şi priveam dintr-o parte.

Şi acum, la 20 de ani, prind realitatea voastră asemănătoare celei din cărţile mele, greşiţi, nu înţelegeţi, nu vreţi să înţelegeţi, imprimaţi orgolios ceea ce se numeşte ”grea experienţă”. Acum e momentul când scadat şi tare se proiectează amintirile pentru bătrâneţe, acum creaţi fapte, concluziile cărora se vor transforma cu timpul în sfaturi pentru predecesori, acum faceţi alegerea.

E timpul când se creează istorie, e timpul când nu mai e timp de pierdut şi e timpul când în goana pentru carpe diem ar putea fi lăsat un mic, chinuitor de greu spaţiu în care trăieşte şi va trăi cititorul din mine, care nu înţelegea cum poţi să nu-ţi dai seama. A fi responsabil nu e o obligaţie, e un drept câştigat prin excelenţă, iar pentru a-l purta gândiţi-vă şi gândiţi.

170467_284733954959322_154934981_o

Anunțuri

Călătorii cu troleibuzul

Câteodată te trezeşti în mijlocul unei stări, care şi ea se pomeneşte într-un haos în cap şi el, la rândul său, într-un loc deloc abstract şi deloc metafizic, poate cel mai banal – troleu. Dar ce zic, troleu, troleul e sursa stărilor şi meditaţiilor de un înalt calibru.

Mie-mi place să merg cu troleul, îmi place că am spaţiu deasupra capului (la propriu şi figurat) şi în jurul meu, asta nu vrea să însemne că nu mi-s dragi oamenii, dimpotrivă, mi-s dragi doar atunci când sunt în zona lor, acolo unde-i tare intim şi tare acasă, iar pentru asta e nevoie de aer şi centimetri de atmosferă între. Îmi place că troleul îmi oferă o certitudine – opririle, eu ştiu că el o să se oprească fără să vreau eu şi voi coborî peste una sau două staţii, pe când rutiera mă face să-mi încordez capul şi să nu gândesc la ale mele sau mai bine zis, să nu mă gândesc, dar să păzesc aplecată bordurile intersecţiilor ca s-o recunosc pe a mea.

Troleul îmi dă fereastra imensă, care deschide perspectivă asupra trofeelor arhitecturii rămase, pot vedea şi gândi micuţele balconaşe, figurile de pe coloane, mansardele şi tot ceea ce-i atmosferă după ele. Troleul mă primblă şi eu îl primblu în capul meu, în felurile mele de a privi lumea asta nuştiucumsă-izic, care-s tare ale mele şi care-s tare confortabile, un fel de film, căci eu asta trăiesc zi de zi.

Şi-mi mai place în troleu că găsesc acolo personaje identice, adevărate, interesante, care se găsesc sincer în stări de care am vorbit mai sus şi se manifestă în toată frumuseţea tăcerii lor sau a vorbirii involuntare. Aşa am descoperit de ceva timp o sumedenie de oameni bolnavi de schizofrenie, mă eschivez cu aşa o diagnoză pentru că altele nu ştiu, iar la mistic să merg îmi ard paie-n cap. Deci, toţi aceşti oameni, femei, bărbaţi, se află într-un continuu dialog cu fiinţe aparent inexistente, aparent confundate cu alţi pasageri. Aşa am avut ocazia să-mi zică o doamnă că sunt predestinată nu ştiu cărui fapt nobil şi că oamenii de lângă mine sunt nişte forţe negative sau am văzut o doamnă care-şi vedea feciorul mort şi plângea în hohote că el pleacă pe fereastră, un bărbat înjura în stânga şi dreapta toate scaunele care în viziunea lor aveau demoni.

Dacă şi aş scrie vreodată o carte, aş gândi-o călătorind, e un fel interesant de a avea stări care se completează cu muzică, viteză, schimbare şi mişcare.

Stimaţi pasageri, staţia terminus, vă mulţumim pentru călătorie.

%d blogeri au apreciat asta: