Lecţia de artă plastică

Vorbind de timpul de după geam.

La o lecţie de artă plastică  profesoara ne-a îndemnat să îndreptăm privirile spre fereastră şi să contemplăm câteva clipe. După, ne-a întrebat ce am văzut. La care răspunsuri diverse, cu descrieri magnifice de peisaje de către copiii geniali din primele bănci, cu unele mai timide din ultimele bănci şi unele în tăcere.

Am răspuns şi eu. Văzusem geamul, sticla, rama în care se limita sticla, căpătată din nisip. Mă gândeam pe atunci că e mare păcat şi mare prostie mecanismul omenesc, care s-a învrednicit să încadreze într-un spaţiu static nisipul(sticla) şi copacul(rama), paradoxal sau nu dar acum tot măuit la fereastră. Acum văd picăturile de ploaie, umbrele, oameni, chestii şi nu pentru că nu am capacitatea de-a observa aproapele ci doar din nedorinţă de-al observa. Pardon, mă derutează că un material plastic limitează nisipul, care, parcă se vede a fi unul marin.

Era un filmuleţ care prognoza automatismul la care vom ajunge, îi spusesem atunci unei prietene că prefer epoca de piatră. De ce? Pentru că prefer uneori, n-o să credeţi, o suferinţă din disconfort fizic decât unul spiritual.

E cald în casa mea. Dar casa mea nu sunt eu. Căldura mea e diferită. Căldura mea se încălzeşte prin  raze scăpate în frunze şi reflectate în ape.

Acum e posomorât afară, eu continui să mă uit pe fereastră. Pledând mereu pentru privelişte, risc să închid de această dată ochii şi să mă încălzesc, aşa cum ştiu, din luminile mai rămase.

Anunțuri

Kamazu’ societăţilor

Cutie socială – iată ce constituim noi şi semenii noştri.

Dar doar noi şi semenii noştri suntem parte dintr-una, pentru că alţi noi şi alţi semeni constituie alte cutii sociale. Atunci, nu suntem altceva decât un camion cu cutii. Nu, nu camion,  Kamaz – care trece prin mutilări, tuning,  zice lumea.

Numai că pardon, da’ şoferu’ camionului în care mă aflu e cam sărac, sărmanu’, el mai bine banii îi investeşte în altceva decât tuning. Nu de alta da’ dacă camionu’ trage de azi pe mâine  apoi e bine, ce mai inovaţii, ce mai schimbări. Problema o constituim noi, cei din cutii (nu ştim să sărim o dată cu camionu’ şi nu putem fi mai puţin plângăreţi şi mai mult educaţi) pentru că şoferu’ nostru pe cât de indiferent şi sărman este pe atât de rău conduce şi nu are, cică, busolă pentru alegerea drumurilor bune. Ne zguduie de mama focului.

Multe cutii erau pe margine şi au sărit accidental într-un alt camion, am auzit de la şoferu’ nostru spunându-i Fură, da’ eu ştiu de la mama, care se află în cutia cu cărţi desenate pe ea, că se numeşte TIR.

Păi, acele cutii au sărit acolo, am înţeles că le-a durut până şi-au revenit după căzătură, da’ mai apoi au dat de locuri tare confortabile, ba mai au şi norocul de-un şofer priceput care le poartă pe drumuri ca pe unt şi le pune în jurul cutiilor sacoşele cu bule de aer.

Noi însă nu vrem să sărim din camionul nostru. Eu consider că rugina nu e aşa de mare încât camionul să se surpeze  şi hurducăiala e o atracţie exotică, senzaţii tari pentru amazoni. Noi suntem bucuroşi că facem parte dintr-o comunitate deosebită, una nealintată dar mulţumită cu puţinul ei. Vorba ceea: Sărac da’ cinstit.

Ziare

Nu există un lucru sau e pe cale de dispariţie din momentul în care nu interacţionezi cu el. Când ajungi a-l cunoaşte îţi pare că mai te împiedici în el. Neapărat aici  se cuprinde şi faza cu utilizarea unui cuvânt nou. Mi se întâmplă adesea să aflu explicaţia unui cuvânt nou şi ştiu neapărat că în acea zi sau a doua îl voi auzi, nu, nu e magie, e doar spirit de observaţie focusat îndeosebi asupra ceea ce  cunoşti.

Iată că am un „cuvânt” nou, mai palpabil, mai real, mai simţibil. Cuvântul meu îl constituie ziarele. Eu citesc ziare, le cumpăr ca o fetiţă ordonată în fiecare zi, le împăturez şi le port subsuoară. Credeam că industria producătoare de ziare e de pe azi pe mâine, dar nu. Industria producătoare de maşinuţe cu ecrane nu poate substitui frumuseţea, mirosul, sunetul ziarelor. Pardon, esenţa cuvintelor rămâne aceeaşi.

Şi după cum vă ziceam, citesc ziare, citesc şi simt cum mi se fac ochii mai bulbucaţi pe zi ce trece pentru că indiferent de redacţie, dau de fenomene (frumos fie spus) neimaginabile. Oameni împuşcaţi ziua în amiaza mare, femeie cu 9 copii lepădată, indiferenţa Mitropoliei Moldovei de \”propria gospodărie\”, morţi, morţi, sărăcie, morţi. Şi mai penetrează intimitatea întunecată câte-o rază de bunătate luminoasă.Festivaluri de muzică. Ne mai ungem sufletul cu aşa lumină. Să închidă gura cei din satul care arde şi să nu mai judece baba care se piaptănă, nu de alta da’ baba vidite li e înţeleaptă, mai înţeleaptă decât am crede.  Frumuseţea va salva lumea dostievskiană e oportună, pentru că cine ştie poate într-o ţară paradoxală, cu fenomene paradoxale, frumuseţea e cea care-i va da aripi. Şi atunci articolele care-mi răsar cu alură muzicală, teatrală, literară, galerială, expoziţională mă încurajează, mă motivează să cred în ceva ce iese din limita zonei mele de confort.

Pentru a simţi, orice a simţi, trebuie să cunoşti. Aşadar pentru a cunoaşte, trebuie să ieşi din zona ta de confort, ca să ţi-o extinzi, dureros dar pe bune. Înainte de a judeca, înainte de a concluziona, informează-te, îţi va prinde bine.

de-ale noastre, de fiecare zi

A ajuns să miroase straniu buna cuviinţă şi buna educaţie  sau măcar educaţia.

Mergeam într-una din zile pe străzile oraşului, văd  că se aprinde verde la  semaforul pentru pietoni, fac  un pas – vjjjj în faţa mea o maşină mi-o şters încetişor priveliştea cu gri-ul ei, bineînţeles că am lăsat fruntea necondiţionat să se încreţească da’ oricum hai să-i trag o privire răutăcioasă nesimţitului. Nesimţitul s-a dovedit a fi un mare nesimţit pentru că uitând de drum, paradoxal, îşi ceru scuze ba îmi mai şi dărui o serie de zâmbete.

Iar în final, trecând de el, hai să mă uit  la numerele de înmatriculare  şi iar mi s-au dat bănuielile peste cap, nu, nu erau cu UE sau USA, erau chiar cu CH, am făcut ochii mari şi am desenat  un zâmbet pe faţă.

Dar cum ar spune prietenul nostru Realist Sceptic: tot asta-i valabil până la următoarea Ecaterina Petrovna care te calcă şi urlă  „şto vî stoite v dveriah”.

Despre oameni care cântă

Şi dacă e toamnă, şi dacă toamna se simte, azi simt.

Mereu au existat surse generatoare de aşa zis-ul simţ. Fie muzica, fie literatura, fie cinematografia, fie teatrul, fie dansul, fie corpul de-alături. Şi dacă să vorbesc de cea mai eficientă sursă, risc să zic – muzica.

Demenţă, altcumva nu pot defini starea pe care o provoacă o piesă. Fiecare notă ajunge a se identifica cu o parte a corpului şi vreai nu vreai începi a te mişca aşa cum îţi dictează. Şi asta nu-i tot, pentru că dacă dirijează corpul păi starea interioară ajunge a fi una cu totul specială, ţi se întretaie răsuflarea şi încerci emoţii cu care nu te-ai ciocnit sau foarte rar anterior. Demenţă, asta-i muzica.

Fenomenal e că fiecare dintre noi cade în acea demenţă, intensitatea şi felul de-a „cădea” depinzând de muzica care i se potriveşte, pentru că aici, dom’lor, identificarea cu muzica e specifică şi diferită aşa cum sunt oamenii. Însă, ironia sorţii, pentru fiecare se găseşte acel ac de cojoc.

Sunt oameni care se îndrăgostesc sub influenţa unei piese, sunt oameni care sunt încurajaţi de o piesă, sunt oameni care se tratează cu o anumită muzică ( clasică şi nu doar).

Şi atunci, stau şi mă gândesc, ce spirit au oamenii care fac muzica, ce simt, cum le e atmosfera interioară şi ce lumină au în interiorul lor. Subiectiv sau nu dar mi se arată în spatele ochilor oameni taciturni, care contopindu-se cu ceea ce scot de sub mâinile lor nu mai găsesc fond în a scoate cuvinte, în a simţi gălăgios, în a defini cine sunt, în a se comunica pentru c-o fac prin muzică, o fac mult mai sincer decât s-ar imagina.

Mulţi sunt cei care-şi propun o curăţenie interioară, mulţi sunt cei care muncesc pentru asta, mulţi cred c-au apucat calea respectivă şi dacă toate cele de mai sus ajung în final să se contopească cu procesul de creaţie, atunci zic Da. Evident, muzica ar fi una din opţiuni, dac-o simţi şi ştii cum s-o scoţi din corobşică, dacă nu, atunci devii exploratorul lumii interioare şi găseşti sau mai bine zis, regăseşti ceea ce eşti şi prin ce simţi.

 

 

Verde natural, interior, exterior

Gri-ul urban invadează. Am ajuns a fi o comunitate de oameni care încreţesc fruntea şi nu-şi lasă corpurile purtate prin natură. Deja de două zile întâlnesc  apusul soarelui într-un loc pitoresc. Nu, n-o să mă credeţi, dar e chiar în apropiere de centrul oraşului. Nu zic, elemente de-ale contemporanului sar în ochi, dar mai puţin. Vorbind ca un om serios, am să zic că sălbăticiunea naturii şi contemporanietatea se raportează ca 70 la 20.

În prima seară, am simţit o emoţie aparte. Am văzut apusul pe aripile păsărilor în zbor.  Ca a doua zi  să văd contopirea dintre cerul vişiniu şi luminile galbene ale becurilor, amplasate nu pe sărite şi nu întâmplător, aşa cum ne place, simetric.

Ceea ce mi-a creat gânduri pentru mestecat a fost potenţialul de oameni care se află în acel loc. Bineînţeles şi bine aşteptat, e acel potenţial prezent în toate locurile pitoreşti din oraş. Tineri îndrăgostiţi, bătrânei cu nepoţei şi câţiva băieţei şi fetiţe care aleargă.

Şi dacă noi ne întrebăm de ce oamenii medii  au la activ un stoc inepuizabil de „probleme” sau cel puţin feţe îngrijorate,  de ce facturile la energie electrică, telefon, şi internet ajung la sume astronomice, de ce „Tânăr şi neliniştit” mai este privit,  rezolvarea pare-se se învârteşte în jur.

O plimbare de o oră: comunicare naturală- minus 5/6/7 unităţi din facturile de telefon şi internet, relaxare  ochilor – minus câteva probabilităţi de a căpăta miopie,  mişcare-minus kilograme, contemplare a naturii– minus gânduri negative, plus echilibru interior şi activul de zâmbete.

Tema pentru acasă: start- turn off computer-uşa închisă-direcţia: Verde Natural!

Cărţi, filme…educaţie

Să vorbim despre educaţie şi cultură omenească. Dacă mai exact, despre educaţia şi cultura din spaţiul geografic abstract moldovenesc. Tot mai mult se ajunge la concluzia că avem o educaţie specifică şi nicidecum tradiţii educaţionale. Tradiţiile  vin a fi constituite din timpuri străvechi, cu o bază spirituală multidimensională şi cu o esenţă de eroism istoric. Pe când educaţia noastră, cea de toate zilele, de la tătuca Lenin încoa’, a ajuns a fi o curvă care s-a constituit din ceea ce i s-a dat. Vorbim aici despre literatură, muzică, teatru, socializare. Sub incidenţa cărora au căzut virtuţile, profunzimea, subtilitatea, bunul simţ, limitarea, valorile. Bineînţeles, enumerarea lor nu este precedată şi de prezenţă.

Şi dacă  tot am trecut de slujba onorifică celor roşii. Actuala slujbă nu ajunge a fi una mai fructuoasă. Moralitate, nu zic,  suntem îndestulaţi până-n gât. Că ajungi a crede că suntem nişte Donici la pachet. Profunzime, buba. Profunzimea, domnii mei, puţini care-o capătă nativ, ţin să vă fericesc că pentru ea mii de sudori dăm jos. Iar metoda prin care se obţine, deseori trebuie s-o ghicim pe bâjbâite. Mai ştii, poate-i calea greşită. Aici, ajungem la buba bubelor. Câţi din dumneavoastră au întâlnit antologii pentru o educaţie literară? Câte cristomaţii de filme aţi întâlnit?

Când am început să citesc, citeam tot la rând din biblioteca şcolii, fără să mă mai întreb dacă trebuie sau nu, dacă merită sau nu. Am lichidat aşa câteva bune procente din vedere, cu, pardon, rahaturi literare.  Nu-i asta problema cea mai mare, m-am dovedit a fi risipitoare la capitolul timp, cu aşa lecturi. Şi când te gândeşti, că dacă exista acea antologie care mă însoţea de la dezvirginarea literară până la kaciok-ul literar, ajungeam a măsura profunzimea cu metrul de 3 metri.

Aceeaşi poveste cu antologiile cinematografice. S-o începi chiar şi cu desenele animate. Pardon, dar am să accentuez calificativul de RAHAT pentru desenele animate actuale de la MINIMAX. Văleu, eu am impresia nu că-s făcuţi pentru retardaţi, dar că-s făcute de retardaţi.  Bineînţeles, că din lipsa unei direcţionări sau din neştiinţa celei din urmă, copiii/părinţii continuă a pierde timpul în retardări continue.

Nevoia te faci să te obişnuieşti şi să te adaptezi. Eu zic, nevoia te face să te uiţi în spate, în faţă, în sus, în jos şi să-ţi dai 2 palme. Te trezeşti din confuzia asta indecizională. Te măsori pe dinăuntru, orice coeficient n-ai primi, ia tot ce-i mai bun din el, notează pe-o scară crescendo şi oferă-i altuia, care are nevoie. Adunând, înmulţind şi crescând pe exponenţială vom ajunge la acea antologie bine pusă la punct, care va umple lacunele educaţionale, sau mai bine va crea o cale nouă, pentru viteză maximă şi mers plăcut.

 

Eu mă pregătesc de sfârşitul lumii

Vine sfârşitul lumii. Am deschis agenda şi am scris: „Ce iau cu mine?”. Ei, nu mă mai convingeţi, mă rog, că n-am să scap, oricum găsesc eu o scândurică pe care am să plutesc până la sfârşitul lumii şi am să mă întorc de-acolo  c-o corabie a la Titanic.

De luat cărţi. Nu, cărţi asta nu-i rezonabil,  poate n-o să fie soare( or să-l extermine), da’ electricitatea pe scândurica mea n-o să fie. Videti li, Fenosa. De luat haine. Ei, pentru ce haine, fii, suflet drag, în sfârşit descătuşat de linţolii, oricum numai eu am să fiu, oricum oglindă nu va fi. De luat…De luat…nu…nu…

Eu ştiu ce-am să iau cu mine, cu certitudine: Pozitivismul şi Optimismul cu care m-am născut. Moldoveancă-s dom’lor.  Şi vreţi să mă credeţi că nu spun asta cu certitudinea că voi fi huiduită, luată peste picior sau compătimită. Zic şi eu că-s moldoveancă, zic că ce-ar fi, cum ar fi şi în ce mod ar decurge lucrurile am să ies la suprafaţă. Şi nu pe  suprafaţa aia pe care se supravieţuieşte, zic de o suprafaţă morală, de suflet.

Eu nu îmi pierd speranţa, pentru că mă clatin pe-o scândurică, eu sunt bucuroasă că scândurica mea pluteşte spre undeva, ceea ce înseamnă că voi avea parte de un porumbel c-o crenguţă de măslin. Eu nu cad în depresii (demult mă întreb ce-o fi însemnând) pentru că ştiu, că orice  Nou e ceva nou şi nu neapărat negativ.

Şi dacă scăparea-i undeva aproape, şi dacă miroase a pământ, şi dacă scândurica mea are direcţie accidental (sau nu)  corectă, eu iau cu mine vin şi plăcinte.

Prima crătimioară-i trasă şi împlinită. Cu prima şi rămân. Închid agenda şi mă uit în calendar. 6 septembrie 2011. Ei, dă Doamne, să trecem şi peste asta cu bine.

Problemă la tablă

Fiecare viaţă se începe din copilărie, fiecare casă se începe din prag, fiecare pâine se începe din coajă, fiecare gest se naşte din educaţie, fiecare zâmbet se naşte din gest. Totul se începe sau se naşte din ceva.

Şi fiindcă suntem trecuţi de-acu’ nu ştiu câţi ani la tablă,  să rezolvăm problema Moldovei, la lecţia Mentalitate. Se dă: De unde se începe? De unde se naşte?

La celelalte lecţii învăţătoarea ne spunea că pentru a rezolva o problemă trebuie să aplici formule, şi dacă în geometrie  nu faci nimic fără de formule din algebră, păi, la Mentalitate nu poţi lua formule străine, c-apoi rişti să amesteci porci cu mere.  Dilemă. La Mentalitate din clasa precedentă am trecut probleme cu Europa, Asia, America, Africa. Eu cunosc formule doar de acolo, formule eficiente, la rândul lor, în fiecare din cazuri.

Numai că aici primesc mulţime vidă sau minus la rezultat, nu-i bine. Dacă în State tot poporul s-a mobilizat timp de 100 zile pentru a găsi soluţie crizei, aici timp de o sută de zile se reproduce criza ca mama proştilor. Dacă în Asia se bucură şi se mândresc cu regele aici urlă cu şi-i mai bun ca mine s mă conducă. Dilemă.

Un coleg a propus să şterg tabla şi toate datele, o zis, netu celoveka, netu problemî  da’ eu cred că nu-i corect, eu cred că orice problemă are rezolvare ( scutiţi-mă de soluţie) şi rezultat, uitasem, ah da, rezultat, el e la sfârşitul cărţii. Numai că aici am altă problemă, profesoara ne-a dat problema din problemar, da’ acolo problemele-s cu steluţe, ceea ce înseamnă că-s pentru olimpici. Da’ la noi olimpic e doar Vlăduţ, da’ Vlăduţ e plecat acum în Balcani la olimpiadă şi nu are cine rezolva.

Eu îmi iau inima în dinţi şi-mi zic că era doar a lui Vlăduţ a trecut şi încerc să rezolv. Încep să compun prima formulă.

Coeficientul E va fi Educaţie, Coeficientul C va fi cunoştinţe, Coeficientul C1 va fi corectitudine, Coeficientul D va fi dreptate, Coeficientul D1 va fi demnitate şi Coeficientul S va fi sinceritate iar X necunoscuta.

Adunăm, scadem, înmulţim, scadem, introducem sub radical scoatem de sub radical şi este egal cu:  dictatură-prima parte. Următoarea parte a problemei am s-o rezolv data viitoare. Nu-mi ajunge cretă.

Rezolvarea vine din dorinţă, dorinţa vine din conştientizare, conştientizarea vine din păsare, păsarea vine din fiecare.

%d blogeri au apreciat asta: