Instrucțiune pentru părinți și copii

Mă trezesc în mijlocul nopții, transpirată, neliniștită, plină de greutate interioară și îngrozită. Mi-am imaginat că au murit părinții mei. Au dispărut sunetele obișnuite ale mamei, tata nu-mi mai vorbește și nu mai găsesc acasă, în dulap, bomboanele ascunse de mama de la tata, sau invers. Casa pustie, grădina neîngrijită, via lui tata părăginită. Coșmar, într-un cuvânt.

Suntem legați de părinți, vrem noi sau nu vrem, ei sunt mediul în care am cunoscut lumea: relația dintre ei, relația cu ei, obișnuințele lor, felul lor de a gândi, proceda, evalua, condamna, aprecia. Sentimentele care au circulat între ei, a fost energia pe care noi am catalizat-o și am dăruit-o înzecit, însutit, pentru că eram copii, pentru că nu eram, încă, raționali.

Totul bine și frumos decurge până la vârsta, sau mai bine zis, perioada în care părinții nu au știut cum să ne lase, cum să ne ofere libertatea și luxul de a decide și de a pune capul și fundul în mișcare. Și atunci, perioada asta de dezlipire lipită intenționat decurge foarte dureros pentru toți 3, copilul vrea să ia ceainicul fierbinte, mama strigă la el să nu-l atingă pentru că o să se frigă, copilul nu înțelege cum e asta să te frigi, taina și curiozitatea crește mai tare și se diminuează atunci când mama nu-i acasă și el intenționat îl ia și-l scapă peste el. Nu mai vorbesc de adolescență și perioada cu peri suri, când începe autocunoașterea celui mic și limitele, sau influența părinților împreună cu tonul ridicat devin deranjamentul suprem și preocupările principale, pe lângă sexualitate și toată treaba asta.

Cineva a spus, după ce a dat viață unui copil că acest copil îi este ca un prieten, pe care-l adăpostește atâta timp cât este neajutorat și necunoscător, dar pe măsură ce va cunoaște, va crește, va învăța și va decide se va îndepărta fără posesivitate din partea mamei și fără îndatoriri.

E-o chestie sănătoasă să știi când să lași copilul, dar asta nu înseamnă că nu-i oferi perspective, pentru că nu e etic, în calitate de prieten să nu-i vorbești despre riscurile care îl așteaptă, să nu-l informezi, să nu-i prezinți partea negativă a lucrurilor. După asemenea discuții și împărtășiri absolut neutre și deloc persuasive, poți să fii împăcat cu tine, pentru că în cazul în care te-ai angajat să-l informezi și el nu va ține cont, va cădea fără de posibilitate de a se ridica pe sine însuși, tu poți să intervii, poți să-i oferi, pur prietenește o nouă perspectivă, nedistructivă.

Și revenind la coșmarul meu, eu cred că o asemenea frică o au mulți, pentru că e greu să-ți imaginezi cum nu ar mai fi părinții tăi, pentru că e greu să te lipsești de confortul pe care ți-l oferă, pe care l-au construit și-l mențin cu greu, pentru că ești dependent afectiv de prezența lor și asta nu e altceva decât o relație construită incorect, pentru că relația mea cu părinții mei este mult prea conectată ca eu să le las libertatea de a decide, de a face, de a se îndepărta, la fel și în cazul lor, ei ar fi mult prea îndurerați de o despărțire, de orice natură ar fi ea.

Despărțindu-te de un prieten, neîntâlnindul o perioadă îndelungată de timp, ai impresia că el e cu tine, acolo, în inimă, sub piept, oriunde unde se află spiritul, și nu te doare, și nu îl dori, pentru că voi sunteți împreună, pe altă dimensiune. Asta fiindcă crescând, ne învățăm să construim relații de prietenie mai mult sau mai puțin, corect și știm când să transcendem în altă etapă a prieteniei, lăsând la momentul potrivit. Or tocmai ăsta ar fi prototipul relației sănătoase cu părinții, să știți că voi sunteți acolo, mereu, împreună și să lăsați libertatea și confortul de a avea propriul spațiu și propria viață.

 

Anunțuri

Iubirea durează 3 ani

Îi tare frumos să iubești. Îi frumos când iubirea cunoaște o continuitate, de3 ani, să zicem. Îi frumos că iubirea se transpune în relație și o creează, relația marcând și înfruntând două specimene, care au răsărit și ele din alte două specimene. Mie îmi place foarte mult teoria psihologilor precum dragostea durează 3 ani. E foarte interesant cum și în ce evoluează această iubire de 3 ani.

Ne place să vedem cum  crește ceva, ne place să ne mândrim, să ne lăudăm, mai bocim câteodată, că lucrurile nu stau ca înainte, dar oricum bocim de bucurie. Și nu înțeleg de ce nu ne place să acceptăm că iubirea trece, iubirea ceea cu mâinile umede și fluturii care ies și prin buric, ne e dor de necontenitele priviri către ecranul telefonului, care nu se mai aprinde, pentru că celălalt tot asta face în același timp. Ș-apăi ne e dor de linkurile, cântecele, filmele și toate citatele, care au așa o însemnătate cosmică și cuprind mai că tot sufletul celui care le-a publicat, declarații de dragoste, chipurile.

Nu neg, e frumoasă perioada. E extraordinar să te cufunzi în euforia asta care ți-o dă prezența celuilalt, nemaivorbind de sex. Dar ceea ce vine după 3 ani, ia o altfel de formă, relația e pe bune relație, iubirea e mai mult decât iubire, prezența și existența, iarăși, sunt altfel. După 3 ani începi să-l cunoști pe celălalt, dacă până acum v-ați tot șiorsăit și cunoscut, acum sunteți în stare să nu vorbiți câteva zile (spiritual), pentru că vă simțiți, pentru că lucrurile deja ceva înseamnă, pentru că există stimă, acceptare, cunoaștere. Iată de ce relația după 3 ani cunoaște o ușoară degajare, îl lași pe celălalt să cunoască și să se cunoască în comparație cu ceilalți, creează relații (diferite), dobândește prieteni, oameni dragi, cerc de interese și spațiul intim devine mai intim. La fel și celălalt, cunoaște, iubește, dăruiește. Paradoxal e că relațiile pe care le creează cu ceilalți nu fac altceva decât să o alimenteze pe aceasta, dacă cei 2, bineînțeles, sunt în stare să înțeleagă și să pună prioritățile, pentru că aici nu e loc de gelozie, aici deja e cunoaștere deplină și încredere.

După 3 ani, viața prinde din nou gust, unul diferit, dar care revine mereu ca și noi, la mâncarea de casă, pe care dacă o preparăm, îi mai adăugăm ceva din ce am ochit la acea din restaurant.

După 3 ani, relația devine o căsuță, în care dacă stai prea mult în continuare, riști să putrezești, și în rezultat, să mori, dar dacă pleci definitiv, te rănești.

Underground moldovenesc

Ce-i ăsta underground? Cine-i în el? Unde se află?

Ceea ce mă bucură e că eu știu de el, știu oameni care fac parte din el, iar nici ei nu știu că fac parte din el, mă bucur pe de o parte că-i ascuns și masele nu-l consumă, dar totodată mă întristează că nu-i cunoscut, pentru că nu avem un target cât o țară pentru așa curente.

Undergroundul moldovenesc e un întreg mecanism de oameni de artă care vor să schimbe. Schimbă prin însăși existența lor, pentru că fac sau cel puțin aduc muzică, fotografie, pictură, radio, teatru ș.a. de calitate.

Muzică:

Una din trupele underground de pe aici e trupa VERIGA. Băieți entuziasmați, care declară că: „Există VERIGA, o chitară, un drum și muzica care vine să schimbe”. Totul a început de la…o chitară. Era chitara bassistului trupei, Roman Bălțeanu, pe care i-a găsit-o un prieten  într-o curte părăsită pe la Nordul Moldovei. A restabilit-o, a îmblânzit-o și s-a început: Xenia, Eugen, Sam, Victor, Lucian și Studioul. Acestea au fost, practic, etapele prin care au trecut, pentru că fiecare dintre membri are o istorie aparte în alipirea la trupă, nu mai vorbesc de Studiou, care-i împânzit cu covoare moldovenști cu vârsta mai mare decât a băieților. Studioul e de fapt locul în care se nasc cele mai trăsnite glume, idei și nu în ultimul rând muzică. Mesajul lor e clar, limpede și complex: îndeamnă oamenii să vadă esențialul, pornind de la sine spre societate. Muzica pe care o fac e o întregire de blues, pop și soft rock, ceea ce de fapt constituie noul și undergroundul. VERIGA sunt instrumente muzicale întrupate în oameni și oameni întrupați în intrumente. VERIGA e mesaj.

VERIGA

Radio:

Ca vântul de primăvară, nou, proaspăt, trăsnit și foarte interactiv: Swedish Radios. Un proiect prospăt, dar foarte promițător. Totul a început de la o idee a 3 băieți: Eugen, IK și Constantin, care au construit un mecanism trăsnit prin care să facă streaming și să se audă: Bună seara, aici e Swedish Radios și e oră fixă, adică: 20:17. Un simț al umorului foarte ascuțit, o eclipsare totală de orice ideologie, sfaturi și teme underground e ceea ce se difuzează seară de seară, sau mai bine zis, noapte de noapte, pentru că sunt alături de ascultătorii lor, în direct, până pe la ora 1. Sunt foarte uimită de dăruirea pe care o fac absolut voluntară băieții și mă bucur că sunt oameni care se dăruiesc ideii. Pe lângă discuțiile lor, mai este și muzică de calitate, colectată în playlisturi, care se potrivește nu doar cu fiecare parte a zilei, dar și cu fiecare stare a naturii. Oaspeții lor sunt oameni interesanți, culeși de după cortina undergroundului. Ascultarea discuțiilor cu ei, vă pot servi drept o adevărată experiență, pentru că se împărtășesc idei, aventuri și teme demne de cunoscut. Așadar, dragă națiune: Swedish Radios!

Swedish Radios

Despre underground poți să vorbești mult și poți să discuți și mai mult, iată de ce vă îndemn să ieșiți din zona de confort și să fiți atenți la ceea ce-i atât de aproape.

 

O pauză la pachet, vă rog

Este ceva în pauze. Pauzele în piese muzicale pun în valoare celelalte părţi, încărcate cu sunet. În muncă, pauzele sunt pastiluţele fermecate după care inspiraţia ia conotaţie de inspiraţie, dar nu de mimare.

Aşa şi în viaţa spirituală. Trebuie să-ţi iai o pauză, să nu gândeşti, să nu te mai gândeşti şi să mergi cu vântul. Momentul când eşti încărcat cu de toate, devine insuportabil, confuz şi greu. Nu te mai regăseşti. E ca şi cum ai băga calculatorului o sumedenie de sarcini şi el n-ar şti nu că să stabilească priorităţi, pe care prima, pe care a doua şi a douăzecea s-o îndeplinească, ci dă erori deodată. Erorile ne costă scump. Ne doare. Ne rănim şi rănim. Ne săpăm o groapă neagră sub piept, care doare extrem de tare. Trebuie să ştim să ne dozăm întrebările, sarcinile şi însărcinările. Trebuie să le dăm perioadă de gestaţie. Trebuie să ne dăm perioadă de gestaţie.

Poate răbdarea e ceea ce ne lipseşte în vremurile astea cu prefix de „i”. Răbdarea pe termen scurt, pentru că pe termen lung avem planuri, suntem încărcaţi cu wish list-ri făcute la începutul anului şi continuate la sfârşitul anului. Pe termen scurt, însă, uităm să atragem atenţia şi ne grăbim cu răspunsuri şi soluţii, uităm să ne dăm răgaz, uităm să pierdem o privire în fereastra troleibuzului, atraşi fiind de nenumăratele cărţi/articole „How to think like a genius”.

Pauzele îţi dau senzaţia de monotonie, continuate, te apasă, te fac să te simţi ineficient, dar în acelaşi timp te pregătesc să poţi percepe experienţele încărcate şi să le poţi aşeza pe policioarele potrivite. Pauzele te armonizează.

Pentru mine pauzele sunt echivalente cu o cochilie, cu o zonă de confort din care nu ies. Pentru mine pauză e iarna, dincolo de fular, căşti şi o plapumă groasă eu doar supravieţuiesc, mă bucur şi-i zâmbesc omului drag, îl pup şi nu dau nici un fel de sens sau conotaţie gesturilor şi sunetelor din jur.

Teatru vs Realitate

Despre artă s-a vorbit. Despre artă în Moldova s-a vorbit. Despre cum trebuie să fie arta, iarăși, s-a vorbit. Totuși, ce-i arta?

–-

Când eram mică aveam o oroare de-a dreptul sperietoare pentru operă, balet și marea majoritate din spectacole. Nu găseam interesanți nici actorii, nici subiectele, nici liniile sonore, era o chestie de neînțelegere completată cu frică. Și asta pentru că teatrul pe care-l vedeam era ca la ”teatru”, cu patos și vervă, cu mâini întinse spre cer și priviri poetic îndepărtate, deci era o chestie incompatibilă cu naturalețea și sinceritatea. Și nu-i o problemă de regăsire a stărilor proprii sau a emoțiilor cunoscute, e-o chestie de exagerare care vine din străvechi vremuri ca și frazele întins rostite de preoți. În cazul preoților, istoria își are rădăcini în analfabetism și puterea nestrămutată a bisericii, când erau instituite fețe bisericești din oameni necărturari, care nu puteau citi și întindeau melodic frazele ca și copiii care învață să citească .

Ideea cu teatrul ”ca la teatru” vine din vechiul teatru, antic, medieval și de secolul XIX, când fie din cauza regizorilor aka regi privați de talent, fie din cauza actorilor prost pregătiți sau prost dotați, fie din cauza pieselor nepotrivit alese, s-a instituit arta teatrală diferită de ceea ce se numește misiune a teatrului.

Misiunea teatrului, la rândul ei,  nu trebuie să odihnească și să animeze spectatorul (contrariul căreia îl vor scumpii și dragii noștri compatrioți ). Teatrul aduce realitatea în fața ochilor, dezgolită de preambuluri și lingușeli. Teatrul trebuie să fie sincer ca idei și ca stări, teatrul trebuie să trăiască cu aer curat și nu cu unul poluat și umplut cu drăcării inoportune.

Există, slavă cărților și scrisului, o sumedenie de opere reale, clare, dureroase, atingătoare, care pot schimba vieți și viziuni, dacă ar fi aduse într-o formă accesibilă (nu ieftină, în sens de gust) ca și comportament actoricesc și mise en scene regizorească.

20 km

Aţi crescut. Sunteţi responsabili de ceea ce vi se întâmplă. Construiţi cronologia voastră, chiar şi pe Facebook.

Când eram mici, 20 ani ni se părea răspunsul perfect la întrebarea din anchetă” La ce vârstă te vei maturiza?”,  20 de ani era realitatea unei independenţe şi a unei libertăţi frumoase, 20 de ani era diferit de ceea ce-i acum.

Când eram mică citeam o sumedenie de romane de dragoste, părinţii nu-mi interziceau nici un fel de carţi. Citind, sorţile eroinelor şi a eroilor din cărţi mi se păreau prea reale, încât luau conotaţie ireală. Mi se părea absurd să greşeşti şi să nu vezi că greşeşti, imposibil să înşeli cu o conştiinţă lucidă, ireal să mergi peste tine pentru nişte valori nu mai ştiu de care. Eu treceam prin eroi, dar totodată îi mai şi priveam dintr-o parte.

Şi acum, la 20 de ani, prind realitatea voastră asemănătoare celei din cărţile mele, greşiţi, nu înţelegeţi, nu vreţi să înţelegeţi, imprimaţi orgolios ceea ce se numeşte ”grea experienţă”. Acum e momentul când scadat şi tare se proiectează amintirile pentru bătrâneţe, acum creaţi fapte, concluziile cărora se vor transforma cu timpul în sfaturi pentru predecesori, acum faceţi alegerea.

E timpul când se creează istorie, e timpul când nu mai e timp de pierdut şi e timpul când în goana pentru carpe diem ar putea fi lăsat un mic, chinuitor de greu spaţiu în care trăieşte şi va trăi cititorul din mine, care nu înţelegea cum poţi să nu-ţi dai seama. A fi responsabil nu e o obligaţie, e un drept câştigat prin excelenţă, iar pentru a-l purta gândiţi-vă şi gândiţi.

170467_284733954959322_154934981_o

Călătorii cu troleibuzul

Câteodată te trezeşti în mijlocul unei stări, care şi ea se pomeneşte într-un haos în cap şi el, la rândul său, într-un loc deloc abstract şi deloc metafizic, poate cel mai banal – troleu. Dar ce zic, troleu, troleul e sursa stărilor şi meditaţiilor de un înalt calibru.

Mie-mi place să merg cu troleul, îmi place că am spaţiu deasupra capului (la propriu şi figurat) şi în jurul meu, asta nu vrea să însemne că nu mi-s dragi oamenii, dimpotrivă, mi-s dragi doar atunci când sunt în zona lor, acolo unde-i tare intim şi tare acasă, iar pentru asta e nevoie de aer şi centimetri de atmosferă între. Îmi place că troleul îmi oferă o certitudine – opririle, eu ştiu că el o să se oprească fără să vreau eu şi voi coborî peste una sau două staţii, pe când rutiera mă face să-mi încordez capul şi să nu gândesc la ale mele sau mai bine zis, să nu mă gândesc, dar să păzesc aplecată bordurile intersecţiilor ca s-o recunosc pe a mea.

Troleul îmi dă fereastra imensă, care deschide perspectivă asupra trofeelor arhitecturii rămase, pot vedea şi gândi micuţele balconaşe, figurile de pe coloane, mansardele şi tot ceea ce-i atmosferă după ele. Troleul mă primblă şi eu îl primblu în capul meu, în felurile mele de a privi lumea asta nuştiucumsă-izic, care-s tare ale mele şi care-s tare confortabile, un fel de film, căci eu asta trăiesc zi de zi.

Şi-mi mai place în troleu că găsesc acolo personaje identice, adevărate, interesante, care se găsesc sincer în stări de care am vorbit mai sus şi se manifestă în toată frumuseţea tăcerii lor sau a vorbirii involuntare. Aşa am descoperit de ceva timp o sumedenie de oameni bolnavi de schizofrenie, mă eschivez cu aşa o diagnoză pentru că altele nu ştiu, iar la mistic să merg îmi ard paie-n cap. Deci, toţi aceşti oameni, femei, bărbaţi, se află într-un continuu dialog cu fiinţe aparent inexistente, aparent confundate cu alţi pasageri. Aşa am avut ocazia să-mi zică o doamnă că sunt predestinată nu ştiu cărui fapt nobil şi că oamenii de lângă mine sunt nişte forţe negative sau am văzut o doamnă care-şi vedea feciorul mort şi plângea în hohote că el pleacă pe fereastră, un bărbat înjura în stânga şi dreapta toate scaunele care în viziunea lor aveau demoni.

Dacă şi aş scrie vreodată o carte, aş gândi-o călătorind, e un fel interesant de a avea stări care se completează cu muzică, viteză, schimbare şi mişcare.

Stimaţi pasageri, staţia terminus, vă mulţumim pentru călătorie.

Image

Image

Viaţa-i aşa o chestiune.

Viaţa-i aşa o chestiune.

Stai pe malul mării cu o carte lângă tine, carte deşteaptă, care în anturaj normal ţi-ar fi fost amantă, dar aici nu te mai atrage decât prin mustrări de conştiinţă. Stai şi savurezi, nici tu nu ştii ce, parcă ai trecut pe-o altă dimensiune existenţială, acolo între orizont şi cer, unde roiesc ideile contemplative şi imaginile savurabile din capul tău. Asta, băieţi, e marea mea. Pardon, am uitat de căşti, că nu poţi uita de căşti cu muzicuţă atunci când mergi la mare în Primorsk, eto vam ne Insule Virgine în poluarea fonică.

Şi cum spuneam, marea mea e nebună, la propriu şi figurat. E nebună în valuri şi intensitate, pentru că mie-mi place când valurile mă biciuiesc, mă înfioară şi îmi dau acel val de adrenalină pe care-l iau stând pe marginea a ceva de la etajul 16, e-o chestiune şi asta. Dar nu poţi să nu încerci marea acoperită cu stele şi servită pe nisip, fără de alcool,  pentru că acea uşoară ameţeală care îngreunează mai şi uşurează.

Mi-a plăcut să intru în apă goală, într-o mare care şi-a tras atât în dedesubturi cât şi în deasupra – stele, pentru că era un soi de crabi care lumina ca  licuricii în apă şi se suprapunea perfect cu stelele de pe cer, aşa încât dacă făceam un pas sub apă, riscam să deranjez vreo 20 de stele care supărăcios luminau.

Am iubit şi am îndrăgit să mă trezesc dimineaţa înaintea soarelui şi să-i dau un noroşel cu ochii plini de mirare şi savurare de pe plaja cu nisipul rece şi apa îmbietor de caldă. Acel moment rămâne a fi destul de răscolitor aşa cum, îmi deschide inima până la o empatie suficient de avansată şi până la un suflet nemaipomenit de cald, probabil atât de cald ca şi soarele. În aşa momente simt parcă aş fi un soare şi aş cuprinde cu inima nu doar un orizont ci o întreagă planetă, pe care aş face-o frumoasă. sau poate o văd frumoasă, încă nu ştiu.

Dacă aş putea alege unde să fac cunoştinţă cu toţi oamenii frumoşi, aş alege malul mării, pentru că acolo sufletul meu e dezgolit ca niciunde mai bine şi-i pregătit spre cuprindere şi dăruire a foarte multe lucruri.

Introvertiţi-extravertiţi.

-Numărăm de la 1 la 2, cei cu 2 sunt o echipă, ceilalţi o alta.

Am trecut şi eu prin ceea ce se numeşte colectiv, atât în şcoală cât şi în alte comunităţi. Şi dacă stau să mă gândesc, sunt sigură că mai peste tot se cere şi seamănă, sus-sugeratul – spirit de echipă.

Ca să fiu înţeleasă, nu am nicio problemă cu el şi nici măcar n-am făcut nimic contra existenţei sale, ci doar raportat mie şi altora ca şi mine devine diferit.

Există mai multe clasificări ale oamenilor: negri, scunzi, albi, tortoşei, înalţi, roşcaţi. Introvertiţi-extravertiţi.

Introvertiţii sunt cei cărora spiritul de echipă le este contraindicat, nu din confortul lor psihologic sau nici măcar din lipsa unor abilităţi de comunicare ci pentru utilitatea lor. Aşadar, introvertiţii sunt acei oameni care aflându-se la locul lor de muncă, nederanjaţi, privaţi de gălăgie şi prezenţă socială se pot reculege şi crea. În caz contrar, asociaţia cu ceilalţi ar reprezenta un alt efort care ar acoperi capacitatea de creativitate şi introvertul ar munci asupra ”prezenţei” sale. Aici amintit fiind Darwin, care în grandioasele sale descoperiri se detaşa de familie şi se reculegea în lungi plimbări;  Gandhi, cu o prezenţă tăcută dar cu un trai în sine însuşi tumultos, regăsea căi de bunătate şi licori sufleteşti.

Vreau să precizez că introvertiţii nu neapărat sunt persoane ruşinoase şi timide, ei doar pentru a crea şi procrea au nevoie de spaţiu intim, limita căruia este până la primul om întâlnit.

Şi dacă aceste limite s-ar suprapune cu mediul de afaceri sau creator de bani, rezultatul ar fi şi o soluţie, pentru că repartizând pe de-o parte şi pe de alta colectivul, nu am obţine decât soluţia de motivare a fiecărei categorii. Unii fiind dotaţi cu mese împreunate sub numele echipei 1 iar ceilorlalţi oferinduli-se câte-o masă cu număr individual. Obţinându-se în final o eficienţă maximă şi  mulţumire de sine drept stimulent.

– Eu sunt 1, hai veniţi. Iar eu trebuie să fac totul.

%d blogeri au apreciat asta: