Introvertiţi-extravertiţi.

-Numărăm de la 1 la 2, cei cu 2 sunt o echipă, ceilalţi o alta.

Am trecut şi eu prin ceea ce se numeşte colectiv, atât în şcoală cât şi în alte comunităţi. Şi dacă stau să mă gândesc, sunt sigură că mai peste tot se cere şi seamănă, sus-sugeratul – spirit de echipă.

Ca să fiu înţeleasă, nu am nicio problemă cu el şi nici măcar n-am făcut nimic contra existenţei sale, ci doar raportat mie şi altora ca şi mine devine diferit.

Există mai multe clasificări ale oamenilor: negri, scunzi, albi, tortoşei, înalţi, roşcaţi. Introvertiţi-extravertiţi.

Introvertiţii sunt cei cărora spiritul de echipă le este contraindicat, nu din confortul lor psihologic sau nici măcar din lipsa unor abilităţi de comunicare ci pentru utilitatea lor. Aşadar, introvertiţii sunt acei oameni care aflându-se la locul lor de muncă, nederanjaţi, privaţi de gălăgie şi prezenţă socială se pot reculege şi crea. În caz contrar, asociaţia cu ceilalţi ar reprezenta un alt efort care ar acoperi capacitatea de creativitate şi introvertul ar munci asupra ”prezenţei” sale. Aici amintit fiind Darwin, care în grandioasele sale descoperiri se detaşa de familie şi se reculegea în lungi plimbări;  Gandhi, cu o prezenţă tăcută dar cu un trai în sine însuşi tumultos, regăsea căi de bunătate şi licori sufleteşti.

Vreau să precizez că introvertiţii nu neapărat sunt persoane ruşinoase şi timide, ei doar pentru a crea şi procrea au nevoie de spaţiu intim, limita căruia este până la primul om întâlnit.

Şi dacă aceste limite s-ar suprapune cu mediul de afaceri sau creator de bani, rezultatul ar fi şi o soluţie, pentru că repartizând pe de-o parte şi pe de alta colectivul, nu am obţine decât soluţia de motivare a fiecărei categorii. Unii fiind dotaţi cu mese împreunate sub numele echipei 1 iar ceilorlalţi oferinduli-se câte-o masă cu număr individual. Obţinându-se în final o eficienţă maximă şi  mulţumire de sine drept stimulent.

– Eu sunt 1, hai veniţi. Iar eu trebuie să fac totul.

Despre noi, oamenii.

Probabil v-aţi întrebat de ce este atât de stresantă iniţierea unei noi relaţii umane. Probabil v-aţi întrebat, cu siguranţă aţi simţit.

Ce se întâmplă de fiecare dată când faci cunoştinţă cu o persoană? Treci peste bariera interioară de scepticism, care-i generată de necunoaştere şi în fond e misionarul instinctului de autoapărare; după aia, conform regulilor etice (slavă domnului că avem scuze pe lumea asta) faci schimb de câteva replici şi zâmbete foarte calculat schiţate, mai priveşti prin părţi şi ţi se pare foarte interesant orice detaliu al tavanului sau peretelui stâng, toate astea însoţite fiind de-un puternic sentiment de frustrare. După, foarte amabil vă luaţi rămas bun. Dacă vă mai întâlniţi de câteva ori pe stradă, primele 5 vor fi însoţite de-un salut şi-un zâmbet uşor schiţat, după se va evita interacţiunea.

Eu zic e scenariul banal al unor întâlniri (aparent) banale, poate undeva cotidiene.

E-o problemă socială, aparent identificată ca incompatibilitatea subiecţilor.

Problema cu adevărat, însă, nu rezidă în incompatibilitatea subiecţilor ci în vulnerabilitatea lor şi a emoţiilor. Eu definesc bariera de scepticism (nu neapărat negativă) drept capacitatea de mitizare a ceva necunoscut, e exact sentimentul care apare în momentul când întâlneşti o persoană publică într-un cerc şi ţi se pare că până şi tăcerea lui vrea să spună ceva deştept; la rândul tău, simţindu-te inferior. Deci, toate problemele de natură relaţională îşi au geneza în noi înşine. Noi suntem judecătorii care chiorâş-pieptiş ne eschivăm de la luptele cu noi înşine şi ne complacem în ipostaze de inferioritate.

Împroşcată sau nu, cu patlajeli, rezolvarea mea e următoarea. Pentru ca realitatea şi simpleţea conectării între oameni să fie posibilă, a se începe cu propriile cicatrici şi boli cronice. Nu propun o banală tratare a acestora, pentru că ştim noi că până la urmă slăbiciunile şi imperfecţiunile ne deosebesc şi ne crează acel punct de referinţă individual. Instituţionez ca ele (bolile)  să devină foarte sincer lăsate în voia emoţiilor, să fie reflectate aşa cum vor ele, nesimţindu-ne frustraţi sau dezechilibraţi. Orice slăbiciune poate deveni un punct dereferinţă atâta timp cât este recunoscută şi are o participare foarte naturală. În aşa fel, propriile frustrări pleacă pe alt plan, până în neant, locul lor luându-l…vedeţi voi.

Despre măşti, Sherlock, boboci, îngheţată şi alte bucurii.

”- Felicitări cu Ziua Copilului!

-Oi blin, am uitat să beau contraceptive de dimineaţă.”

Un fel de-a începe, continua şi perpetua această zi, al oamenilor mari, adulţi.

A fost să fie o copilărie în lumea mea. Totul s-a început bizar. Cu ceaţă, ş-apoi imagini alb-negru în faţa ochilor, unde doi oameni îmi făceau din mână şi zâmbeau. După care copăcel, loviţel, plângeţel a continuat.

Probabil s-au mai întrebat, de ce copii plâng atât de mult când sunt mici şi de ce plâng tot mai puţin înaintând în viaţă? Eu zic, e dureroasă înaintarea asta, cu regulile şi măştile ei.

Despre măşti. În copilăria mea nu se minţea. Exista un îngeraş, pârâtor de altfel, pe care-l cunoştea doar mama şi care avea imunitate la ochii mei.

Despre Sherlock. În copilăria mea se găseau toate bomboanele din casă. Se găseau motănaşii din pod, care plângeau pentru că maică-sa era o iresponsabilă, se târâia scara, se urca şi se salva eroic plângăreţii miorlăitori.

Despre boboci. În copilăria mea se scoteau bobocii la păscut, se citea între timp şi se făceau alfabete secrete, să fie.

Despre îngheţată, circ, aparat de fotografiat cu peliculă şi bucurii. Atât.

%d blogeri au apreciat asta: