eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele

Relativitate

Eu sunt relativ, tu eşti relativ, el/ea este relativ/ă, noi suntem relativi, ei/ele sunt relativi. Hai ş-om vorbi despre ceva, da’ dacă nu ajungem la un numitor comun să nu uiţi că: eu sunt relativ,tu eşti relativ, el/ea…

Eu am impresia că filosofia prinsă dracu’ ştie pe unde, strică pentru că e prinsă şi pentru că dracu’ ştie de unde.

Cunoaşterea şi iniţierea într-un domeniu oarecare sunt lucruri absolut diferite.  Deseori, cei care-s iniţiaţi habar n-au unde-s iniţiaţi aşa încât cei cunoscători niş nu-i înţeleg. E-o vogă de-a te iniţia peste tot şi nu a lua de nicăieri totul, de-a  mâţa cu coada.

E-o eschivare lenoasă de la plăcerea cunoaşterii în totalitate.

Atunci când pui mâna pe-un obiect  şi-i ştii toate funcţiile, o apeşi încrezut, aşa încât ştii părţile lui care-ţi provoacă plăcere, le ştii pe cele care provoacă durere, le ştii pe toate. Manipulezi.

Manipulând-cunoşti, cunoscând-argumentezi, argumentând-convingi, convingând-aliniezi păreri într-un rând cu ale tale.

 

 

ei dacă spuneţi 11

Tot Facebook-ul umplut cu nuştiucâţi de 11, cu nuştiucâte urale că ninge şi toate în ansamblu însoţite de dorinţe. Oamenii au nevoie de motive pentru a-şi pune dorinţe.

Impulsuri? Nu.

E acea chimie pe care o atribuie momentelor, astfel supunându-şi propria atotputernicie unei supremaţii, pe care nici măcar nu au cunoscut-o.

Ultima mea dorinţă trântită în circumstanţe speciale  a mers la braţ cu conştientizarea  că Moş Crăciun nu există. Luminare, sau fie ce-o fi dar mi s-a deschis capul spre interanaliză. Încercare, eroare, vjjjj, pdîşi, babah, fssss. Aşa aud şi acum când îmi fac întâlniri cu mine. Cred c-o fi ceva cu motoraşul fiecărei circumvoluţiuni în neregulă.

Dorinţele mi se asociază cu vjjjj, pdîşi, babah, fsssss.

Îmi doresc…ăăăă…se poate eu data viitoare?

 

Gramatica de azi şi dintotdeauna

Am prins o dezvăluire de-a profesoarei de română: „Dacă aş putea, aş omite impunerea corectitudinii gramaticale „. Sigur că atunci am ridicat sprânceana dreaptă în sus, chipurile „ei da?”.  Acu’  ţin bine montate ambele sprâncene în sus, de mirare, conştientizare sau mai nu ştiu cum.

Dacă să arunc o ocheadă în felul cum privesc lucrurile, risc să pun mare, da’ tare mare accent pe esenţă. Esenţa, esenţoy, no kak je corectitudinea? Ţie je nu-ţi place (în şoaptă fie spus) când cratima-i dracu’ ştie pe care continent şi necesitatea ei pe altă planetă, tu je califici deodată deţinătorul greşelilor drept „offff, tundra„. Asta e doar metoda cea mai eficientă, pe lângă „biografia istoriei”, de a înţelege cu ce respiră cel din faţa ta, dom’le.

Şi atunci ridic sprâncenele şi mai sus: d-apoi skajite pajalusta, oameni ai înţeleptului, oameni al filosoficului, oameni ieşiţi din corobşică, unde vi-i(ne e) ieşirea din corobşică când vă(ne) limitaţi la formalităţi gramaticale creând din prima un avort ideilor ieşite cu criză de  corectitudine gramaticală?

Şi atunci îmi amintesc de profesoara mea de română, care ea pixul şi desenează un 8.

-Doamn’ profesoară, de ce? Eseul e minunat, povestire chiar, imaginaţia parcă e cu desene, fetiţa are talent.

-Da, doar că „sămi desenez cu respiraţiea pe geamul îngheţat calea pe care venea bunica” nu-i cu talent gramatical.

%d blogeri au apreciat asta: