Cum o cheamă pe mama ta? Mama

Conform tradiţiilor mutuale, de mâine-poimâine se redirecţionează declaraţiile de dragoste de la iubite/iubiţi la mame. În aceeaşi linie de idei zic să merg şi eu, luând-o, doar, pe dinainte.

Mama mea e cea mai frumoasă, bună, deşteaptă, caldă, luminoasă… mamă din lume. Aşa glăsuiam de mici, aşa gândim acum, ieşiţi din perturbaţiile adolescentine. Zic, gândim, pentru că tot mai greu a devenit să deschizi inima şi sincer să zici un ” te iubesc, mama”. Prea mare a devenit valoarea expresiei în interpretarea noastră.

Am rămas plăcut surprinsă de-o imagine:

Eu ştiu că n-am să-i zic mamei verde-n ochi că o iubesc, dar cu speranţa că va da de aceste rânduri o va şti.

Anunțuri

Muzica – armă globală

Eu ştiu un secret. Secretul meu ştie un lucru care ne leagă pe toţi. Eu ştiu lucrul, care ne leagă pe noi toţi.

Tu asculţi muzică.

Eu ascult muzică.

El ascultă muzică.

Ei ascultă muzică.

Toată lumea ascultă muzică. Inclusiv Eu. Eu, cu fiece conectare a PC-ului, cu orice ieşire în stradă, cu orice tentativă de pierdere a timpului, are un buton care porneşte muzica. Se deconectează de gălăgia prozaică din exterior şi-şi face atmosferă.

Marea majoritate a site-urilor din lume au: sau funcţii speciale, sau despărţituri, sau spaţiu principal pentru muzică. Toţi postează, toţi ascultă, toţi caută, toţi trăiesc Muzica. Indiferent de clasă socială, indiferent de culoare, indiferent de defecte, toţi ascultă muzică.

Dacă şi are loc globalizarea, se face prin muzică într-o mare parte.  Bineînţeles, e şi ea diferită, e şi ea mai mult sau mai puţin calitativă, e şi ea specifică sau comună, e şi ea o lume. Dar tocmai din această cauză înglobează miliarde de urechi. Iar de vă răsare întrebarea cum e de atins zombarea globală, ghiciţi ghicitoarea mea.

Spectator-actor la cinema

Vaniuşa are o problemă şi nu se poate decide: Omul dă suflet locului sau locurile se nasc singure cu suflet?

Vaniuşa iubeşte filmul, îi place regizura bună, îi plac ideile rupte, îi place să vadă la cinematograf filmele, nu-i place, însă nici un cinematograf din Chişinău.

– Vaniuşa, mamii, de ce?

– Eu când o văd pe femeia de la casă, cu decolteul plin şi totodată gol, când îi văd privirea, mă prăpădesc, parcă i-am furat lengeria de pe sfoară. Aceeaşi poveste cu celălalt personal. Iar când intru, parcă mă tem să mă mişc cumva pe scaun, parcă amuş or să mă scoată pe sus în faţă şi o să mă arate cu degetul. Ş-apoi eu nu am cu cine să mă duc la cinema, da’ să te duci singur nu-i obişnuit.

Vaniuşa a văzut o dată un film ”Cinema Paradiso”. Acolo a înţeles că este viaţă atât în peliculă,  în spatele proiectorului, cât şi în sală. Oamenii se îmbrăţişează după film. Oamenii plâng. Oamenii nu se stingheresc. Oamenii trăiesc împreună. Oamenii suferă şi se îndrăgostesc. Oamenii se sărută când se sărută protagoniştii. Oamenii dau viaţă.

Ca mai apoi Vaniuşa să înţeleagă că:

Filmul se petrece nu pe pânză ci în sală, iar  locul prinde suflet de la oameni.

Vaniuşa şi cerşetorii

Orice lucru privit din alt profil, pare altfel. Fapt binecunoscut.

Acum ar trebui să apară kartinşi în spatele ochilor.

Valera s-a gândit la nasu’ lui. Maria la fusta cu razrez. Eugenia la cărţile, cotorul cărora e  mai sexy (că-i mai citit). Ionel aka Vaniuşa (băiat hâtru) s-a gândit la umblatul cu cerşitul. Cum are loc de obicei?

aşa:

sau aşa:

sau chiar aşa:

De mirare? Ceva nou? Vaniuşa a spus aşa:  eu m-am săturat de standardizarea cerşetorului după БОМЖ-1945, eu vreau cerşetori în economie de piaţă, eu vreau strategie de marketing, eu vreau creativitate pentru concurenţă. Iată ce vreau:

esenţa labirintului este asta: născându-te, intri într-un vis închis

”- Însă, esenţa labirintului este asta: născându-te, intri într-un vis închis

– Eu credeam că, născându-mă, ies.

– Nu, ieşi dintr-o trapă şi cazi în alta, din lac în puţ. ”

Eu zic, fântâna pierde din intensitatea izvorului. Eu zic s-o curăţim. Mai ştii, poate tot el sparge pereţii  şi ţâşnim deliraţi în viaţă, cu viaţă.

 

 

sedimente amoroase

Gata revoltele? Ai terminat? Acum povesteşte.

1) Ei serios? Da’ l-ai sunat pe Valera, poate el îţi împrumută? Da’ te-ai gândit ce-i iai? O să poarte? Eu nu ştiu..

2) Da’ le trebuie şi unora şi altora motiv pentru romantism. Când altădată să vândă felicitări? Chiar totu-i comercial?

3) Chiar nu poţi să-i recunoşti? Ai ghiontit-o măcar?  Mâine?

4) Poate încă n-ai întâlnit omul?

5) Da-i deschis cimitirul mâine? Ai să răzbaţi?

6) Pentru care felicitări, măi mucosule? Învaţă şi lasă felicitările.

14 februarie. Am câţiva oameni care-mi relevează toată sărbătoarea.

1) Saşa, student, îndrăgostit lulea de Marina. N-are bani. Ţine morţiş s-o facă pe Marina fericită. Valera e numărul de telefon din lista de contacte, care este apelat când taie la os nevoia. Eşarfa bleu cu flori verzi  pretinde a fi mâine pe gâtul Marinei.

2) Diana, îl citeşte pe Dostoievski şi Eliade. Ştie ce-s valorile şi principiile din altă perspectivă decât aia.  Cumpără cărţile Adevărul în fiecare joi, atunci se şi cruceşte de comercialismul zilei îndrăgostiţilor.

3) Valera, drug cu Saşa. Deseori iese cu Marina şi Saşa, iar atunci când ei se pupă,  stă deoparte şi analizează complexitatea frunzelor de nuc. E îndrăgostit în Diana. Nu are pe cine să cheltuie bacşişul, care-l primeşte în week end pe la nunţi. Speră mâine s-o întâlnească.

4) Cristina,  diagnosticată cu inimofrântoză. Merge cu cele 2 colege de grupă la perechi. Cumpără al 3-lea rimel pentru stufozitatea genelor. Şi da, Îl aşteaptă.

5) Bunica Saşa, veteran al familiei sale. Rănită în 2008 cu moartea soţului. În fiecare seară vorbeşte pe ascuns, în odaia ei, cu poza în ramă neagră. Merge la ”Doina” cu orice oportunitate.

6) Tudorel, elev în clasa 5, o place pe Gabriela. Cere de la mama bani ca să cumpere inimioare de aşelea di la poştă. Mama îl trimite să facă temele.

P.S. Ştiu, facebook-ul mâine se va împărţi în acele 2 tabere (love/hate valentine’s day) , lumea reală la fel. Dar atâta timp cât,  câţiva vor acorda atenţie zilei de mâine, să fie fericiţi şi luminoşi. Un 24, ups, 14 februarie frumos.

P.P.S. 24 într-un picior, ghici, Dragobete, ce-i?

Deosebirea dintre o ţară sau alta, o fac oamenii

Deosebirea dintre o ţară sau alta, o fac oamenii.

Asemănarea dintre o ţară sau alta, o fac oamenii.

Diferenţa dintre primii şi ceilalţi o face nivelul social-intelectual pe care-l deţin.

Interesant  joc se primeşte. Dacă mă gândesc la Franţa îmi răsare Napoleon, Baudelaire, Marie Curie, fraţii Lumiere şi mulţi alţii. Cu Spania  bineînţeles apar: Antoni Gaudi, Salvador Dali, Miguel de Cervantes, Pablo Picasso ş.a. Italiei îi revine Caesar, Boccaccio, Dante, Raffaello, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Luciano Pavarotti, Giuseppe Verdi… Rusia nu poate să scape fără de excepţionalul F. M. Dostoievski, Lev Tolstoi, Rahmaninov, Ceaikovski, Kazimir Malevici, Mihail Lomonosov, Vladimir Nabokov..

Un număr restrâns de oameni răsar drept reprezentanţi verticali, bine definiţiţi, cu caracter, a unei ţări. Tot  ei sunt cei care modelează  imaginea  unei naţiuni, conturează diferenţele.

Cu siguranţă Gaudi va fi cel care va da culoare şi istorie Spaniei, iar Dostoievski va prezenta mai bine ca oricine renumitul tainic spirit rusesc.

Pe de altă parte, ţara nu constituie doar ei, ţara e-un aluat plin de alte particule şi anume oamenii mediocri. Aici, asemănărea dintre ţări ia fiinţă, pentru că mediocritatea stărilor de jos ia acelaşi caracter, temperament, fel de a fi în toate naţiunile. Deci dacă turnul Babel ar fi proiectat, ghiciţi-i autorii.

 

 

 

 

Exploratorii au ce să spună

Exploratorii au ce să spună.

Din toate timpurile cei mai  rupţi au fost cei care au înaintat în abis, au aprins o flacără, s-au întors şi le-au zis ”băh, valea, v-am aprins becu’. ” Charles Dickens a aprins mai multe becuri, în pofida întunericului mult prea comod, generat de (of course) biserică.

Cu scopul demonstrării eredităţii, a plecat pe-o insulă populată de aborigeni necontemporani vechiului continent. Dintre cei mai nespălaţi şi sălbatici a ales 2 copii, cu scopul integrării în societatea modernă a manierelor, curăţeniei, boarfelor şi inteligenţei. În câţiva ani, fetiţa şi băiatul au adoptat toate manierele şi deprinderile învăţate, aşa încât erau de nerecunoscut.

Într-o bună zi, Dickens îi ia de câte-o aripă şi-i aduce pe tărâmurile băştinaşe. Debarcând, cei doi, necătând la boarfele luxoase, pielea de lapte, manierele elevate, îşi scot hainele şi cu mâinile la gură merg spre băştinaşi, lăsând  echipa cu gurile căscate, iar pe Dickens râzând în gura mare.

Râdea pentru că îşi demonstrase mai mult sau mai puţin caracterele ereditare până şi la capitolul comportament social.

Partea cea mai interesantă a descoperirilor a fost bineînţeles, nepregătirea societăţii şi sistemelor către realizări atât de izbitoare. Au urmat o serie de argumente alogice cu misiunea negării, care în ultimă instanţă au căzut înseşi sub negare.

Dickens are ce să spună, Dickens a creat, Dickens a explorat, Dickens a muncit.

 

Priveşte-te în cer

Mi se întâmplă de câteva ori pe an să iau pauză. Departe de facebook, filme programate spre vizualizare, oameni necesari de întâlnit şi toate chestiile, care aici formează zona de confort.

Primele zile e-o derutare nemaipomenită, deci cum au drogaţii necesitatea unei noi doze, aşa-mi tremură tot creierul într-o lomkă de socializare  rozătoare. Următoarele zile, fiind în depresie, optimistul din mine caută să vadă partea plină a paharului. Realizez că am cărţi în jur, am timp, am linişte. Citesc, citesc mult, profund, calm pe de o parte şi plin de viaţa pe de alta.

Atunci, am extazul regăsirii, am parte de eu cu mine. Pe lângă toate simt o creştere, vizibilă precum cea a ciupercilor.

Iar când realizez că m-am acomodat şi obişnuit, mă uit în spate, adică în acel mediu: facebook, oameni, viteză… Şi mi se pare că văd doar grabă, parcă toate momentele trec într-un vjjjj continuu, culmea e că nu văd sensul efectiv al fiecărei secunde. Nu văd descoperirile din gândurile fiecăruia pe secundă ce trece. Am impresia că e pus pe un repeat continuu visul fiecăruia, în creier şi tot ce se face se face doar în folosul şi preîntâmpinarea lui.

O privire spre cer mi se pare că ar dezechilibra circuitul ăsta şi ar trimite graba acolo unde ia naştere veşnicia.

Sex

Sexul a luat fiinţă în om. Sexul a înlocuit omul. Sexul eto ya, se zice.

Văd ridicolă tentativa frecventă de a vedea sex acolo unde nu e.  Nu se cere imputat Freud pe-aici.

Ozabocennyi zice rusul, mi se pare mai potrivit decât pervers. Tot din motivul super utilizării, termenul ”pervers” s-a cam pierdut printre snoabele boarfe, expresii şi mişcări.

Perversitatea este deseori atribuită bărbaţilor, chipurile e-o facultate de-a lor înnăscută. Când li se ”ridică sperma la creier” nu văd altceva decât surse aducătoare de plăcere aka vagine aka femei. E iertabil să te fuţi cu oricine-ţi cade în pat, cu natura nu te pui.

Şi aici, partea pe care-o ador. Natura e genială. Natura dă creier pe lângă penis/vagin. Cu ea te pui, cum încă te mai pui, reieşind din faptul că funcţia reproductivă atinge apogeul plăcerii, când e însoţită de dragoste. Iar dragostea, e şi ea o facultate dată atât bărbaţilor, cât şi femeilor de către natură, care într-un final frumos se soldează cu dragoste aka sex.

Cât despre perversitate. Priviţi-o.

http://www.jurnaltv.md/ro/news/interviu-dublu-334022/#iurie-ro-ca-vs-diana-rotaru-334022

%d blogeri au apreciat asta: