A auzi

Straniu, cât de mică e capacitatea oamenilor de-a auzi, chiar dacă ascultă în cantităţi din ce în ce mai mari. S-ar părea, că a auzi şi a asculta sunt invers proporţionale, deja.

E-un complex sofisticat, care schiţează că eu discut ca să mă aud, pokaju kto sylinee i u kogo bolishe, iar pe voi nu vă aud, ce-ar mai fi de adăugat pe lângă Adevărul Meu(?).

Părerea de rău, însă  apare exact, exact în acel moment când astă gândire se aranjează frumuşel în corobşica perfect pătrată şi neagră. De zis şi concluzionat e că se ratează oamenii fix aşa cum gândirea putrezeşte în corobşică, fără speranţă de luminare pe măsura afundării.

Zis şi făcut, caz real apărut: profesoara de istorie ne povestea, chipurile era într-un sat şi hai să vorbească pe-un subiect sfinţit cu securea şi ciocanul, cu Moş Vanea. Ei şi când îi înşepu Moş Vanea crezul de la ’40 încoa’, văleu, că profa mea (de altfel, om bine cunoscător de materie) s-a zgribulit într-un colţ şi l-a lăsat pe valul: ”Las’ că eu ştiu mai ghine, tu să taşi”. O tăcut omu’, ce-ar mai fi de spus, mai bine de ascultat, că-i interesant să auzi, indiferent ce.

Antiteza e şi ea o formă a cunoaşterii, am zis eu şi m-am gândit:  ”măi, că a dracului de greu o fi, să poţi auzi chiar şi ceea ce se antonimizează cu tine ”.

Să poţi auzi+să poţi lua din tot+să poţi mesteca=a cunoaşte

Eu, tu şi noi ridicăm mâinile sus

Hamlet

Onoare

Datorie

Demnitate

5 cuvinte, legătura dintre care se ştie pe de o parte, pe de altă parte tot, dar ambele părţi sunt lăsate monedei în buzunăraşul pormoneului.

Asocierea dintre Hamlet şi celelalte 3   denotă registrul său sufletesc/moral . Personaj complex, cu un înalt dezechilibru interior dar şi cu o încărcătură morală: fratele tatălui său îl omoară pe cel din urmă ca ulterior să se căsătorească cu mama lui Hamlet şi soţia regelui (tatălui), luându-i tronul sub sine. Învinuiri, confuzie, răsplată, răzbunare – toate îi joacă pe sentimente aşa încât prezintă un delir dar la înălţimea demnităţii.

Decide să le cânte pe conştiinţă celor 2 printr-o mise en scene subtilă până la fiori, ca ea să pună începutul sfârşitului.

Se creionează frumos încercarea lui Shakespeare în timpul pregătirilor pentru spectacol, să transmită prin mesajul lui Hamlet adresat actorilor,  felul ”natural” şi ”trăitor” prin care trebuie să trăiască rolurile pe scenă. Epoca Bufonilor  începe să putrezească şi să dea slăbiciune, punându-se accent pe trăire.

De la înălţimea scenei fiind vociferat, la înălţimea minţii să se ajungă: Demnitatea e în mâinile fiecăruia. Le spală, murdăreşte, amputează sau le ridică spre cer, se mai decide.

 

despre bărbaţi

Scriau, scriu şi vor scrie despre femei.

Scriam, scriu şi voi scrie dar şi despre bărbaţi.

Frumuseţe.

Începând cu prinţii pe cai albi şi terminând cu amintiri cu zâmbete pe buze, avem idealuri masculine. Iniţial, mai lumeşti, fizice  şi mai apoi tot mai ”altfel”.

Liniştiţi, inteligenţi, rapizi în gândire, c-o nebunie interioară şi sinceritate în priviri. Ei, anume ei,  se pot metamorfoza în acele mergătoare charme-uri în braţele cărora te-ai lăsa nopţi la rând, ochii cărora i-ai vrea radiind asupra corpului tău, inima cărora ai sfâşia-o unind-o cu a ta, formând un putregai care îi descompune şi ne descompune.

Nu-mi place termenul de macho, nu-mi plac bărbaţii macho, nu-mi place că bărbaţii îşi formează idealuri de mici care ţintesc spre acel termen. E-o imaturitate  în a se identifica cu mulţimea asta de bicepşi dornici de futere, de lupte şi nu de bătălii, de trofeuţe şi nu de trofee, superficiali şi nu profunzi, slabi şi nu puternici (interior), proşti.

Şi dacă aceste manifestări în cazul băieţeilor sunt tolerabile prin faptul că-mi trezesc instincte materne, în cazul bărbaţilor mi se par scârboase. Scârboase prin negândirea lor, prin incapacitatea de a gândi tot ceea ce trec prin ei, prin acea preluare laşă şi urâtă, prin simplitatea cu care văd lumea.

Îmi plac bărbaţii care tac. Îmi place să ghicesc despre ce tac. Îmi place să-i privesc. Mă trec fiori când mă uit la mâinile lor.


Vino să plutim împreună, dacă vreai

E cald. E furnicător. E calm. E armonios. E straniu.

Fiecare moment se caracterizează prin ceva, nu că momentul s-ar identifica cu acel calificativ ci atmosfera sa.

Momente în filme, momente cu oameni, momente cu muzică, momente cu cărţi, momente cu spectacole, momente cu obiecte,  momente cu orice. Toate au  o atmosferă specifică, care le  însoţeşte.

Mie îmi place filmul Sweet November, mie îmi place Nicu Alifantis, mie îmi place  Eliade, mie îmi place umbra becului de la lampa de masă, mie îmi place ninsoarea. Toate aceastea  au filmul/atmosfera lor.

Oamenii. Toţi au undele lor. Eu plutesc doar pe acele unde care-mi răscolesc bunătatea şi-o fac să lucească în tot capul şi în toată inima mea. Probabil aceşti oameni sunt acei echilibraţi, care se cunosc pe sine şi sunt sinceri. Puţinii, de altfel.

E-o chestie de cunoaştere de sine, totuşi, determinarea atmosferelor dragi. Paradoxal e că realizezi cum e atmosfera ta,  reieşind din acelea cu care eşti compatibil.

Eu am un film, acum.

%d blogeri au apreciat asta: