Despre nume

„-Mi s-a spus că în Indonezia există un obicei: câteodată să-ţi schimbi numele. Când omul simte că a obosit de anteriorul „eu”, îşi ia un nume nou şi începe o nouă existenţă
-Şi nu se ia nimic în noua existenţă?
-Poate doar ecoul.
-Nici un fel de amintiri?
-Amintirile, care nu pricinuiesc durere şi nu deranjează, chiar constituie ecoul” E. M. Remarque

Domnul Sceptic Realistovici o să-mi şteargă nasu’ şi o să-mi zică despre toate credinţele  astea în frăţia numelui cu destinul, personalitatea şi felul de-a trăi, că-s poveşti, în care prefer să cred evadând din ceea ce constituie realitatea cea mai reală.

Accidental sau nu dar am asocieri undeva în capu’ meu, care vizează numele şi personalităţile specifice lor.

Mama voia să-mi zică Nicoleta, în cinstea lui taică-meu dar n-a fost să fie din simplul motiv că nu ştia cum are să mă dezmierde. Aşa că mi s-a scris în frunte Daniela. M-am obişnuit cu numele meu. Nu, nu m-am obişnuit, eu sunt cu numele meu de când sunt, numele a devenit organul meu şi când cineva mă numeşte Doina sau Diana mă înfuriez, aşa pe parcă mi-ar zgârâia ficatul, fără vreun scop anumit dar c-un mare disconfort mie.

Numele meu e acel termen microscopic care poartă în spatele său o personalitate întreagă: relevează stări, ghinioane,  erori, trăsături, feluri de a face orice.

Şi dacă într-o zi cu soare mi l-ar lua, dacă într-o bună zi mi-ar zice altfel, mi-ar putrezi creanga pe care-am crescut-o şi pe care stau.

Aşa cum laşi casa părintească din care nu ai ieşit niciodată şi parazitezi una nouă:  locuinţă goală, cu pereţi goi, fără acel echilibru între tine şi ceea ce vezi/simţi, aşa ar fi numele meu nou.

Cred c-aş accepta provocarea doar cu condiţia uitării a ceea ce-am constituit anterior, cu condiţia lipsei regretului, golului şi dorului.

Şi atunci, gândindu-mă la indonezieni, mă minunez de puterea lor spirituală care le permite confortarea oricărei căsuţe, noi căsuţe.

Anunțuri

Lumina de la capătul tunelului

Auzisem zilele astea o idee, cică toate popoarele au idei naţionale, francezii cu a lor „Liberté, égalité, fraternité”, americanii cu a lor „American Dream” iar ruşii, ruşii încorporează ideea naţională de combatere a celorlalte idei naţionale.

Mai mult sau mai puţin reprezentative din perspectiva mea, le-am acceptat, nu îmi permit cel puţin o combatere, nu am eu stofă americană ca să simt entuziasmul lor cu visul american, tot aşa  cu celelalte. Înţeleg, însă, că am stofă de moldoveancă dar unde mi-i ideea naţională  pe care mi-o doresc în interior, întinsă pe stofa ce-o deţin?

De altfel, ideea naţională constituie acea lumină de la sfârşitul tunelului care repartizează raze în toate nişele societăţii,  cu diferite intensităţi dar cu aceeaşi esenţă, astfel ea constituie acel ceva care  o integrează  pe mătuşa Maria şi pe Andrei Pavlovici pentru elaborarea uniunii statale şi pentru o mărşăluire lungă, dificilă dar eficientă din toate punctele de vedere.

Din ’91 încoa’ am avut o idee, care chipurile ar fi trebuit să genereze stabilitatea şi acel drive în dezvoltarea tuturor nişelor societăţii. Nu zic, a fost, a fost până a fost obţinută independenţa, până s-au întocmit  formalităţile gen: limbă, simboluri, integritate ş.a.  Independenţa, a fost o idee, însă caracterul ei – unul vremelnic,  care-şi schimbă forma: din lumină la sfârşitul tunelului în lumină literară, simbolică, istorică.

Din 2000 încoa’ am trecut pe o altă pseudoidee naţională şi anume pe cea de Integrare Europeană, cum să vă zic…pseudo, cam atât.

După ce am început să mă lovesc tot mai mult de realitatea cafeniu simbolică în care existăm, am ajuns să cred că o idee naţională bine elaborată, definită şi implimentată ar fi acea lumină şi în spaţul dintre Prut şi Nistru. Problema rezidă în timpul pe care-l deţinem şi pregătirea populaţiei, efemerităţile prin care au trecut le-au şters pofta de iluminare, le-au băgat în cap egoismul existenţial şi le-au bătut în ţinte sensibilitatea.

Timpul însă poate fi şi el unul efemer şi atunci acum e acum. E timpul de încordare a circumvoluţiilor (nu a tuturor şi nici a jumătăţii, şi nici măcar a unui procent) care vor simte, înţelege, studia şi în final elabora ceea ce se numeşte Idee Naţională.

Oameni din spatele ecranului

Гордон: „Am fost întrebat odată cum poţi exprima de la televizor ce este rău şi ce e bine: Rău e atunci când televizorul e conectat iar bine e atunci când televizorul e deconectat”

Aportul televiziunii a ajuns a fi unul divers, puţine sunt emisiunile, ştirile, filmele, discuţiile care te fac să creşti. Am ajuns a fi o comunitate care  conectează televizorul pentru canale ca National Geographic sau Discovery, într-o idee fiind spus, conectăm cu orice ocazie lumea naturală, lumea care e deja diferită de noi.

Şi dacă să vorbim despre ecranele din spaţiul dintre Prut şi Nistru, ele îndeosebi sar peste canale aducătoare de ştiri politice sau sociale, pentru că deja sunt pe cale  de apariţie  superstiţiile de genul: te-ai uitat dimineaţa la ştiri, seara o să ţie se întâmple  sau te-ai uitat la ştiri, ai să-i visezi noaptea, sau te-ai uitat la ştiri, îţi bagi picioru’ în viitor.

Astfel, băgându-şi piciorul în ştiri şi emisiuni politice, marea majoritate a populaţiei pledează pentru emisiuni care ies din corobşică, care-s mai aproape de viaţa lor de zi cu zi(culinărie, viaţă culturală, analize psihologice, sănătate, agricultură etc.) şi atunci poftim un verde acid la sănătoasă imaginaţie şi bun simţ, dragi producători şi făcători de emisiuni. Doar, răsare aici un doar, care depărtându-se de tematica emisiunilor, se apropie de felul în care sunt realizate. Aici  e şi  buba cea mai mare şi infectată. Neprofesionalism-ansamblu de litere care defineşte buba.

Atunci când conectezi televizorul, aştepţi informare şi creştere personală prin prisma celor auzite. Aşteptările sunt bune până sunt lovite de dezamăgiri, pentru că nu doar nu ai parte de noi experienţe, mai mult, vezi dezinformare şi nepregătire. De fapt, acea nepregătire e una dezarmantă şi atunci când tu ai trebui să fii generator de provocaţii şi scântei rişti să fii slab în argumente, cel puţin. Mă derutează aşa momente când un invitat  gruzeşte moderatorul, mă simt incomod  şi am un gol interior care pentru moderatori/jurnalişti ar trebui să fie unul  motivant ulterior, motivant pentru o  pregătire foarte bună.

Şi dacă să pornim de la născătoarea problemei, păi, eu cred că vine din aducătoarea pe lumea jurnalismului a acelui fruct problematic. În cazul nostru, aducătoarea nu e nimeni altcineva decât instituţia de învăţământ prin care a trecut. Trec peste capitolul  Sistemul de Învăţământ în Republica Moldova. Doar am să adaug că un specialist ca să devină specialist, la începutul căii sale trebuie să-şi pună un mare semn de întrebare precedat de: Oare constitui eu acea personalitate complexă, capabilă de continuă şi multilaterală învăţare, am eu acel psiholog interior care simte oamenii, am eu focul lăuntric capabil să capteze priviri şi să le menţină prin bagajul activ? E o chestie de cunoştere personală, da, una de altfel eficientă tuturor domeniilor, dar în jurnalism mai mult şi mai important decât oriunde.

Determinat fiind de neclintit, ce faci mai apoi? Iai picioarele în mâini şi foloseşti toate oportunităţile pentru dezvoltare, atât personală (la capitolul personalitate), cât şi la capitolul situaţii profesionale şi în general  soartă jurnalistică. Bineînţeles e vorba de timp, e vorba de bani, e vorba de bariere psihologice dar cine-a spus că va fi uşor?

Şi dacă să introduc nume, risc să-l numesc pe controversatul jurnalist(chiar dacă nu se identifică pe sine ca jurnalist) Gordon. Indubitabil,  personalitate cu stofă, format multilateral, complex, generator de formări, el declară că nu împărtăşeşte entuziasm pentru jurnalism şi vede în el nimic altceva decât sursă de existenţă. Condamnabil sau nu, omul şi-a determinat prioritatea şi aşteptarea,  nu-şi iese din piele băgându-se în toate nişele jurnalistice ba dimpotrivă, şi-a identificat  spaţiul propriu, îl creşte cu sine prin oameni şi artă. O face bine.

Numele altui jurnalist  e iarăşi a unui jurnalist rus, Vladimir Pozner, pe care ascultându-l simţi stimă, de ce? Informarea pe care o face de fiece dată, înainte de a ieşi în spatele ecranului e una care flatează telespectatorul, una care-i dă importanţă, una care-l creşte şi-i oferă oportunităţi de gândire proprie posterioară, nemaivorbind de provocările generate, care scot scântei din discuţii, care lipesc ochii de ecrane cu urechile ciulite.

Power

 

Despre angajări

Undeva printre paginile Bibliei lingvistice se primblă cuvântul angajator. Serios cuvânt, la cravată, la costum, la tot ce-i solid. Ei hop şi nu, risc să tai din seriozitatea lui, să-l dezbrac, să-l redirecţionez şi să-l ataşez oamenilor dragi. Ei sunt angajatori, ei angajează în sentimente, trăiri şi apropiere.  Serviciul pe care-l oferă e pe cât de dificil pe atât de plăcut. Poftim? Poftim? Salariu ziceţi? Motivare? D-apoi fără şcoală managerială ştiu totul mai bine. Şcoala  relaţiilor umane o scriu ei zilnic.

Eu sunt angajată la diferite job-uri, am angajatori fără de care rămân a nimănui, am angajatori cu care mă alimentez, am angajatori pe care-i alimentez, am diferiţi angajatori. Nu obosesc? Aşa o chestiune, obosim noi toţi, ne obosim, ne consumăm dar se ajunge mai devreme sau mai târziu la revenire în spaţiul propriu (acasă), acolo  unde faci ordine, unde ştergi praful de pe gânduri, unde te luminezi tot cu energia acumulată prin Ei, alungi frigul, aprinzi focuşorul din ochi şi aştepţi o nouă zi de luni.

Zilele de luni, ah acea revenire în angajamente, acea armonie cântătoare, acea dăruire şi creaţie dintre tine şi angajatorul tău. Detaşare, iată care-i forma lucrului meu.

Vreai şi tu? Unde se aplică? Cv? Interviu?

Am un cuvânt: Întâmplător, dăm realismul la o parte şi lăsăm totul la voia întâmplării şi exact în acel moment te faci c-un angajator nou.

 

Felul nou de-a învăţa

Chestiile devin a fi plăcute din moment ce ies din corobşica perfect pătrată.

Eu am început să învăţ un lucru nou, cu metode diferite decât în instituţiile de învăţământ, cu atmosferă diferită. Astfel, am ajuns a avea două zile în săptămână care nu mi se încadrează în graficul bătut în cuie, dimpotrivă eu ştiu că de fiece dată mă aşteaptă mici chestii plăcute, mereu însoţite de zâmbete din alea care redau căldură şi bunătate, mă aşteaptă noi feluri de-a percepe lucruri, mă aşteaptă cu adevărat noi lecţii.Eficienţa timpului petrecut e una maximă, atât pe plan de cunoştinţe cât şi pe cel afectiv. Astfel, paradoxal, prind doi iepuri o dată.  Şi dacă îmi voi permite, risc să definesc că anume acele surprize formează mici şocuri, neîncadrate în reflexele condiţionate, neîncadrate în parametri negativi, aşa cum sunt ştirile bune, aşa cum răsar ghioceii primăvara.

Puţine sunt oportunităţile în care ai obţine aşa revelaţii sufleteşti şi intelectuale, însă din momentul în care eşti făuritorul sau bineficiarul  ăstei atmosfere, rişti a avea un timp nu că bine investit, dar trăit pe deplin. Se cere doar o ieşire din corobşică şi o dăruire de sine maximă însoţită de bunătate.

%d blogeri au apreciat asta: