Mă trezesc în mijlocul nopții, transpirată, neliniștită, plină de greutate interioară și îngrozită. Mi-am imaginat că au murit părinții mei. Au dispărut sunetele obișnuite ale mamei, tata nu-mi mai vorbește și nu mai găsesc acasă, în dulap, bomboanele ascunse de mama de la tata, sau invers. Casa pustie, grădina neîngrijită, via lui tata părăginită. Coșmar, într-un cuvânt.

Suntem legați de părinți, vrem noi sau nu vrem, ei sunt mediul în care am cunoscut lumea: relația dintre ei, relația cu ei, obișnuințele lor, felul lor de a gândi, proceda, evalua, condamna, aprecia. Sentimentele care au circulat între ei, a fost energia pe care noi am catalizat-o și am dăruit-o înzecit, însutit, pentru că eram copii, pentru că nu eram, încă, raționali.

Totul bine și frumos decurge până la vârsta, sau mai bine zis, perioada în care părinții nu au știut cum să ne lase, cum să ne ofere libertatea și luxul de a decide și de a pune capul și fundul în mișcare. Și atunci, perioada asta de dezlipire lipită intenționat decurge foarte dureros pentru toți 3, copilul vrea să ia ceainicul fierbinte, mama strigă la el să nu-l atingă pentru că o să se frigă, copilul nu înțelege cum e asta să te frigi, taina și curiozitatea crește mai tare și se diminuează atunci când mama nu-i acasă și el intenționat îl ia și-l scapă peste el. Nu mai vorbesc de adolescență și perioada cu peri suri, când începe autocunoașterea celui mic și limitele, sau influența părinților împreună cu tonul ridicat devin deranjamentul suprem și preocupările principale, pe lângă sexualitate și toată treaba asta.

Cineva a spus, după ce a dat viață unui copil că acest copil îi este ca un prieten, pe care-l adăpostește atâta timp cât este neajutorat și necunoscător, dar pe măsură ce va cunoaște, va crește, va învăța și va decide se va îndepărta fără posesivitate din partea mamei și fără îndatoriri.

E-o chestie sănătoasă să știi când să lași copilul, dar asta nu înseamnă că nu-i oferi perspective, pentru că nu e etic, în calitate de prieten să nu-i vorbești despre riscurile care îl așteaptă, să nu-l informezi, să nu-i prezinți partea negativă a lucrurilor. După asemenea discuții și împărtășiri absolut neutre și deloc persuasive, poți să fii împăcat cu tine, pentru că în cazul în care te-ai angajat să-l informezi și el nu va ține cont, va cădea fără de posibilitate de a se ridica pe sine însuși, tu poți să intervii, poți să-i oferi, pur prietenește o nouă perspectivă, nedistructivă.

Și revenind la coșmarul meu, eu cred că o asemenea frică o au mulți, pentru că e greu să-ți imaginezi cum nu ar mai fi părinții tăi, pentru că e greu să te lipsești de confortul pe care ți-l oferă, pe care l-au construit și-l mențin cu greu, pentru că ești dependent afectiv de prezența lor și asta nu e altceva decât o relație construită incorect, pentru că relația mea cu părinții mei este mult prea conectată ca eu să le las libertatea de a decide, de a face, de a se îndepărta, la fel și în cazul lor, ei ar fi mult prea îndurerați de o despărțire, de orice natură ar fi ea.

Despărțindu-te de un prieten, neîntâlnindul o perioadă îndelungată de timp, ai impresia că el e cu tine, acolo, în inimă, sub piept, oriunde unde se află spiritul, și nu te doare, și nu îl dori, pentru că voi sunteți împreună, pe altă dimensiune. Asta fiindcă crescând, ne învățăm să construim relații de prietenie mai mult sau mai puțin, corect și știm când să transcendem în altă etapă a prieteniei, lăsând la momentul potrivit. Or tocmai ăsta ar fi prototipul relației sănătoase cu părinții, să știți că voi sunteți acolo, mereu, împreună și să lăsați libertatea și confortul de a avea propriul spațiu și propria viață.