Călătorii cu troleibuzul

Câteodată te trezeşti în mijlocul unei stări, care şi ea se pomeneşte într-un haos în cap şi el, la rândul său, într-un loc deloc abstract şi deloc metafizic, poate cel mai banal – troleu. Dar ce zic, troleu, troleul e sursa stărilor şi meditaţiilor de un înalt calibru.

Mie-mi place să merg cu troleul, îmi place că am spaţiu deasupra capului (la propriu şi figurat) şi în jurul meu, asta nu vrea să însemne că nu mi-s dragi oamenii, dimpotrivă, mi-s dragi doar atunci când sunt în zona lor, acolo unde-i tare intim şi tare acasă, iar pentru asta e nevoie de aer şi centimetri de atmosferă între. Îmi place că troleul îmi oferă o certitudine – opririle, eu ştiu că el o să se oprească fără să vreau eu şi voi coborî peste una sau două staţii, pe când rutiera mă face să-mi încordez capul şi să nu gândesc la ale mele sau mai bine zis, să nu mă gândesc, dar să păzesc aplecată bordurile intersecţiilor ca s-o recunosc pe a mea.

Troleul îmi dă fereastra imensă, care deschide perspectivă asupra trofeelor arhitecturii rămase, pot vedea şi gândi micuţele balconaşe, figurile de pe coloane, mansardele şi tot ceea ce-i atmosferă după ele. Troleul mă primblă şi eu îl primblu în capul meu, în felurile mele de a privi lumea asta nuştiucumsă-izic, care-s tare ale mele şi care-s tare confortabile, un fel de film, căci eu asta trăiesc zi de zi.

Şi-mi mai place în troleu că găsesc acolo personaje identice, adevărate, interesante, care se găsesc sincer în stări de care am vorbit mai sus şi se manifestă în toată frumuseţea tăcerii lor sau a vorbirii involuntare. Aşa am descoperit de ceva timp o sumedenie de oameni bolnavi de schizofrenie, mă eschivez cu aşa o diagnoză pentru că altele nu ştiu, iar la mistic să merg îmi ard paie-n cap. Deci, toţi aceşti oameni, femei, bărbaţi, se află într-un continuu dialog cu fiinţe aparent inexistente, aparent confundate cu alţi pasageri. Aşa am avut ocazia să-mi zică o doamnă că sunt predestinată nu ştiu cărui fapt nobil şi că oamenii de lângă mine sunt nişte forţe negative sau am văzut o doamnă care-şi vedea feciorul mort şi plângea în hohote că el pleacă pe fereastră, un bărbat înjura în stânga şi dreapta toate scaunele care în viziunea lor aveau demoni.

Dacă şi aş scrie vreodată o carte, aş gândi-o călătorind, e un fel interesant de a avea stări care se completează cu muzică, viteză, schimbare şi mişcare.

Stimaţi pasageri, staţia terminus, vă mulţumim pentru călătorie.

Reclame
Articol anterior
Articol următor
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: