Dependenţa.

Atunci când doi arici se apropie atât de tare, încât le intră acele unul altuia în interior, iar după despărţire revin şi revin din nou în înghimparea lor, dragostea ia moarte. Pentru că astea-s legile naturii, pentru că penetrarea până la luare de fiinţă nu este sănătoasă.

Care este cel mai des motiv pentru destrămarea relaţiilor? Distanţa? Nu. Rutina? Nu. Diferenţa dintre caractere? Nu.

Dependenţa.

Ca şi orice obişnuinţă vicioasă, dragostea dacă nu e utilizată rezonabil, devine periculoasă. Se începe cu dorinţa zilnică de prezenţă şi se termină cu stoarcerea din secundă în secundă.

În această bi-alterare  se ştirbeşte şi macină nu doar legătura dintre cei doi, dar se şi mai pierde din personalitatea fiecăruia, care nu este hrănită cu noi experienţe, cu noi oameni, cu noi cunoştinţe. Care nu are, elementar, spaţiu propriu.  Iar evadarea unuia în altul devine rutină utopică. Pentru că o relaţie la capitolul menţinere şi dezvoltare, ajunge a se echivala cu un om. La fel de însetată de cunoaştere, la fel de activă ca sentimente şi în mod ideal, la fel de înţeleaptă ca gândire.

Conchiderea mea e următoarea: a oferi spaţiu propriu celuilalt şi sie, a inhiba gelozia şi dependenţa, nemaivorbind de posesivitate, a favoriza încrederea. În momentele de mare tulburare negativă interioară – a gândi la celălalt ca şi cum a gândi la mama, cuprinzând cu mintea doar cele mai plăcute ataşamente provocate vreodată.  Şi inima. Inima să trăiască aşa cum simte ea, fără prejudecăţi, fără frică de-a pierde, fără ”prea mult”, doar în Armonia şi Sălbăticia ei.

Cunoaşte şi împarte

Spre apus, atingând orizontul

Dacă mă uitam acum 50 ani la toată populaţia ţărilor dezvoltate şi  o repartizam pe vârste într-o figură, era sigur o piramidă, cu tineri la bază şi bătrâni la vârf. Acum însă, figura n-ar fi alta decât un dreptunghi, ceea ce înseamnă că fiecărui copil sau tânăr îi revine un bătrân.

Bineînţeles că din punct de vedere demografic şi  economic ar trebui să-mi pun mâinile în cap, dar n-o fac.

În USA au făcut mai multe analize, experimente, unde au fost supuşi  oameni din cele 3 categorii de vârste. Le-au prezentat un slide show, în care erau imagini, care exprimau frica, bucuria, răsăritul şi apusul soarelui, copii mutilaţi ş.a Imaginile cu expresie pozitivă au fost memorizate de către bătrâni, mai puţin cele cu tentă negativă, ceea ce se contrapune cu rezultatul tinerilor, care au dat mai mare importanţă emoţiilor negative.

Bineînţeles, asta reiese şi din spiritul de autoconservare, valabil celor tineri, pentru că au ce pierde . Pe când bătrânii, care văd orizontul vieţii foarte aproape, nu fac altceva decât să se lase scăldaţi în lumina apusului, necătând la pietrele care le taie tălpile.

Bătrâneţea nu e trista etapă predecesoare Trecerii în etern, nici măcar nu e etapa durerilor şi dezamăgirilor, dimpotrivă. E nivelul cel mai înalt din SuperMario, cu multe bonusuri, învăţăminte şi  împliniri. Nimeni altcineva decât un bătrân nu o să înţeleagă carpe diem ca şi clipa trăită cu toată dăruirea şi din toată putearea. Nimeni altcineva n-o să treacă cu privirea micile bucurii naturale, zilnice şi fără de mare atractivitate. Nimeni altcineva nu va fi mai plin şi mai înţelept.

Şi, cu siguranţă, nimeni altcineva nu va şti să  trăiască în filmul său, visând, decât un bătrân.

Am şi un experiment aici. Iau un caiet de limba română sau oricare altul în care s-au păstrat propriile creaţii de ceva timp. Citesc. Observ. Mă încreţesc. Mi-e ciudă. Corect, am crescut, am depăşit ideile, sunt mai ceva acum şi ştiu că voi fi mai ceva în viitor. Dar în limita cărui viitor? Eu zic 1 pe x cu limita ce tinde spre bătrâneţe.

şi femeia a aflat creaţia

şi copilul a aflat cum a apărut pământul

Micul punct albastru

Carl Sagan, celebrul astrofizician, care trimiţând spaţia interstelară Voyager, a avut geniala idee de a captura o imagine, în care la 4 miliarde mile depărtare, printre  razele soarelui răsare pământul ca un mic punct albastru, contemplându-l el a spus următoarele cuvinte geniale :

”Gândeşte-te din nou la punctul acela. E acolo. E acasă. Suntem noi. Pe el, toţi cei pe care-i iubeşti, toţi cei pe care-i cunoşti, despre care ai auzit vreodată, orice fiinţă umană care a existat vreodată; locul în care şi-au trăit viaţa. Toată bucuria şi suferinţa, mii de religii pline de încredere, ideologii şi doctrine economice, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş în parte, fiecare creator şi distrugător de civilizaţii,  fiecare rege şi ţăran, fiecare tânăr cuplu de îndrăgostiţi, fiecare mamă şi tată, copil, inventator şi explorator, fiecare profesor de morală, fiecare politician corupt, fiecare superstar, fiecare conducător suprem, fiecare sfânt şi fiecare păcătos din istoria speciei noastre, a trăit aici, pe-un fir de praf, suspendaţi pe-o rază de soare. S-a spus că astronomia este o experienţă care te face umil şi crează caractere. Probabil că nu există o demonstraţie mai bună a nebuniei vanităţii umane decât această imagine îndepărtată a lumii noastre minuscule. Pentru mine, subliniază responsabilitatea noastră de a interacţiona mai blând unii cu alţii şi de a conserva şi îndrăgi micul punct albastru pal, singura casă pe care am ştiut-o vreodată.”

 

Eu zic: asta-i magie.

”Bee Movie” – un desen animat despre un albinoi nonconformist, care priveşte lucrurile altfel şi face tot posibilul pentru a ieşi din sistem. Nebănuite sunt căile Domnului, pentru că albinoiul supărat pe soartă nu face altceva decât să provoace dezechilibrul naturii. Aşa cum fără de copaci, iepuri, lupi şi alte vietăţi, natura se pierde, la fel şi fără de albini – fidelii purtători şi semănători de polen.

Cât despre natură şi genialitatea ei.  O găsesc fascinant de organizată dar nu şi fără de magie, ca orice uzină ”Şurubaşul”, dimpotrivă, emană armonie şi căldură, perfecţiune şi ceea ce încă nu poate fi definit. Eu nu în zadar îi fac declaraţii de pe balconul meu virtual, pentru că am presimţirea contopirii noastre anterior. Probabil am fost angajată a ministerului naturii lui Dumnezeu, în altă viaţă.

Am aici şi un luminos video despre polenizare şi legătura fragedă dintre floră şi faună, care aparent nu e observabilă.

Şi vorba Darei: Open your eyes.

bucurii mititele

Pentru că muzica e magie, iar natura-echilibru, atmosfera mea le amestecă:

www.rainymood.com

(accesaţi link-urile de mai sus concomitent)

Bine Mi-aţi venit.

Dascălii sunt egoişti.

Căci a dărui e egoist, zice Camus în ”Căderea” sa.

E egoist pentru că legitatea scrie aşa: dăruind una bucată de fericire, se vor primi două sau trei, sau patru, sau infinit bucăţi de fericire.

După cantitatea de daruri, mai mult sau mai puţin palpabile, profesorii sunt cei mai egoişti oameni de pe suprafaţa pământului. Am şi un aproximativ calcul aici:

160 ore/lună*30 elevi=4800 daruri/lună

4800 daruri*3 bucăţi fericire=14400 bucăţi fericire

14400 bucăţi fericire valorifică mai mult decât 14400 bucăţi ciocolată sau bucăţi ceai.

Eu am o puternică consideraţiune faţă de relaţia dascăl-discipol. Fiindcă a reda tot ceea ce constituie: experienţă, înţelepciune aplicată, încredere şi pasiune, reprezintă misiunea dascălului. Iar tot ceea ce ţine de cuprindere, ascultare şi dorinţă, reprezintă discipolul.

Cele de mai sus se întâmplă intersectate rareori. O raritate egală cu un automobil fără remorcă, în căutare de remorcă, şi o remorcă fără de automobil, în căutare de automobil; intersectate în acelaşi moment, cu aceeeaşi viteză şi în acelaşi loc.

Lucrurile sau mai bine zis, întâmplările rare sunt şi cele mai deosebite, cu o menire aparte.

Menirea legăturii dascăl-discipol este creaţia. Creaţia de sine prin transmitere asiduă, prin contemplare a creaţiei, prin meditaţie şi pricepere.

Aşa cum un olar experimentat ia mâinile ”din topor” ale discipolului, i le înmoaie în lut şi atent construiesc entitatea pe nume – creaţie. Aşa ia naştere şi energia dintre sufletele lor.

Ajungând la sfârşitul operei, discipolul continuă să crească pe traiectoria proprie, cu consideraţiune faţă de dascăl, asemeni spicului copt, care se apleacă către pământ, mulţumindu-i.

 

 

 

 

Pasiunea trăieşte aici

Feminismul nu mai e la modă. Se ia drept o insultă, când este atribuit. Nu zic, un anumit aspect al feminismului, adică cel neraţional, snob, superficial şi construit din prejudecăţi, îl condamn şi eu. Însă  această parte, sau mai bine zis acest defect al termenului nu-i poate expulza adevăratul avantaj şi adevărata misiune.

O femeie din vestul Africii, împreună cu cei şase copii  şi soţul său este închisă după gratii. Soţul ei este terorizat, jupuiat şi omorât în faţa ei. Însărcinată fiind, naşte în condiţii de mizerie, singură, doi gemeni. La naştere taie singură cordoanele ombilicale ale copiilor cu un băţ şi le leagă cu propriul ei păr. Neajungându-i lapte, le dă să bea infuzie de ceai negru. Între timp, bărbaţii din paza închisorii încearcă să-i violeze fiica cea mai mare, ripostând, mama fetei se pomeneşte cu pistolul la tâmplă. Mai apoi, cu ajutorul comunităţilor voluntare şi neînfricării sale, au fost cu toţii extraşi din închisoare.

O voluntară americană merge în Sierra Leone cu misiunea sa de medic-stomatolog. Ajungând acolo, descoperă  că nu o aşteaptă nici măcar cele mai simple ustensile nemaivorbind de clinică stomatologică sau alte condiţii normale de lucru. De fapt, s-a trezit cu o colibă în care roiau muştele. Bine că avea novocaină adusă. Într-o bună zi, vine o pacientă cu soţul ei, îi repară o măsea, iar a doua zi cel din urmă o aduce pe soţie-sa la medic, înfuriat şi pus pe ceartă. Femeia avea capul ca un castravete,  dar cauza inflamaţiei nefiind măseaua, care era tratată, ci loviturile pe care i le adusese bărbatul pentru că nu i-a făcut cina.

Fărădelegi, abuz sexual, abuz de putere, omor, înjosire, inferioritate financiară şi legală, discriminare – acestea sunt barierele împotriva cărora luptă femei slabe fizic dar tari sufleteşte. Pasiunea se încuibează în sufletul lor cu fiecare nelegiuire, luptând.

Nu în zadar cele mai sărace, inferioare şi slabe ţări sunt cele în care femeia este discriminată, pentru că o femeie este energia care vine să se contopească cu puterea bărbatului, formând entitatea supremă. O femeie constituie pasiune, procreaţie şi continuitate. Şi atâta timp cât generatorul de aceste forţe va fi extirpat, comunitatea va degrada şi nu va găsi mijlocul de aur.

Wangari Maathai, premiantă a premiului Nobel, a sădit în jur de 300.000 copaci, astfel schimbând vânturile şi clima în unele regiuni din Africa. Tot ea merge în Kenya şi le explică femeilor că pământul este sterp pentru că au fost tăiaţi şi vânduţi copacii, le convinge să planteze şi să ude noi  copaci strop după strop, astfel într-un interval de 5-6 ani au o pădure, solul este roditor şi satul este salvat.

Cele mai sărace şi marginalizate societăţi sunt cele care desconsideră femeile. Cu toate acestea, adevărul evident este ignorat de guvernanţi şi de către filantropi. Aceasta ducând spre ceea ce vedem în multe ţări din Africa şi nu numai.

O ecranizare nemaipomenit de crudă şi adevărată vine să confirme cele de mai sus, şi anume ”The stoning of  Soraya M.” :